Preotul Vasile Beni: Depinde de noi cum vrem să îi vedem pe cei din jurul nostru

Să nu ne socotim mai buni decât semenii noştri, ci mai curând socotindu-ne fieca­re dintre noi ca „cel dintâi pă­că­tos“ şi să cerem ca Dum­nezeu să se milostivea­scă de pă­­catele noastre….

Fiecare vede ceea ce dorește

Texul Evangheliei la Duminica a 33-a după Rusalii: ,,Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, prea desfrânați, sau ca acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Ev. Luca 18, 10-14).

 Dragii noştri credincioşi!

          De astăzi în zece săptămâni sau peste șaptezeci de zile, cu ajutorul bunului Dumnezeu, vom sărbători Învierea Domnului, iar Duminica Vameşului şi a Fariseului marchează începutul perioadei Triodului care durează în total 10 săptămâni, perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare.

Triodul cuprinde toate slujbele săvârşite de Biserică în perioada Postului Mare, pe săptămâni şi zile, dar nu trebuie privit doar ca o simplă carte de cult, ci trebuie văzut ca un îndrumar duhovnicesc către o schimbare a vieţii lăuntrice.

Cum s-a comportat şi s-a rugat Fariseul.  În Templu, fariseul se aşază în primele rânduri, ca toţi să-l vadă, rugându-se astfel: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca şi ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca  acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc 18, 11-12).

Comportamentul şi rugăciunea fariseului dispreţuiesc pe ceilalţi oameni. Rugăciunea fariseului nu este o mulțumire adresată lui Dumnezeu, ci o proprie felicitare pe care și-o adresează lui însuși. Fariseul vede în viața lui numai calități, la ceilalți vicii, păcate, căderi, cu scopul de a afirma și a înălța propria lui personalitate. Concluzia lui Iisus a fost că el s‑a întors acasă fără niciun folos din rugăciunea lui pentru că Îi spune lui Dumnezeu cine este el și ce face el.

 Cum s-a comportat şi s-a rugat Vameşul. Sfânta Evanghelie ne spune că, intrând în Templu, se retrage ca să nu fie observat. Nici nu ştie cum să se roage după regulile timpului, poate doar să repete cele dintâi cuvinte ale Ps. 50: “Doamne, ai milă de mine, păcătosul“. El nu-şi ridică ochii la cer, nu are ceva bun ca să-i ofere Domnului şi nici nu-i trece prin minte să se compare cu alţii. Inima lui este plină de durere, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu şi a nedreptăţit atâtea persoane. El se opreşte la intrarea în Templu, priveşte în jos, se căieşte de păcatele sale şi-i cere Domnului să-l trateze cu milă.

Vameșul era conștient de vinovăția sa. El știa bine că faptele sale de necinste, de lăcomie, de furt din avutul obștesc meritau cea mai severă pedeapsă. Dar, cu toată păcătoșenia sa, el nu și‑a pierdut încrederea în mila lui Dumnezeu. Profund mustrat și rușinat de faptele sale din trecut, poate și din prezent, undeva, într‑un colț întunecat din templu, neîndrăznind nici ochii să și‑i ridice spre cer, bătându‑și pieptul, semn al durerii și al regretului pentru păcate, abia că mai putea articula câteva cuvinte: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” În această exprimare scurtă, vameșul face două afirmații cardinale: mai întâi că e un păcătos; apoi, că numai mila lui Dumnezeu îl poate ajuta, de care depinde total. Și astfel, rugăciunea lui a fost ascultată, pentru că el s‑a rugat!

Concluzia lui Iisus nu este chiar foarte ușor de înțeles: „Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Fraza e un paradox, dar un paradox cu mare tâlc: propria înălțare înseamnă coborâre, iar propria smerire înseamnă înălțare! Adică, mari nu sunt aceia care se cred pe sine mari, ci aceia pe care îi consideră Dumnezeu mari și recunoscuți de oameni ca atare. Acest paradox își găsește explicația deplină într‑un alt text din Noul Testament: „Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, pe când celor smeriți le dă har” (1 Petru 5, 5). Vorbind despre smerenie Sfântul Vasile cel Mare ne învață: ,,Niciodată să nu te așezi mai presus de nimeni, nici de cei mai mari păcătoși. Smerenia scapă adesea chiar și pe un păcătos care a săvârșit cele mai mari fărădelegi”.

Era odată un preot care şedea la marginea unei localităţi. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:

– Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei localități?

Preotul îi răspunse printr-o întrebare:

– Cum erau locuitorii satului de unde vii? 

– Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.

– Aşa sunt şi locuitorii acestei localităţi, răspunse bătrânul preot.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare: 

– Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei localităţi?

Preotul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:

– Cum erau locuitorii localităţii de unde vii?

 – Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit. 

– Aşa sunt şi locuitorii aceştia, răspunse preotul. 

Un neguţător care îşi aducea pe acolo oile la adăpat auzise aceste discuții şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrânul preot şi îi zise cu reproş: 

– Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?                                      

– Fiule, răspunse preotul, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Privind la pilda vameşului şi a fariseului, înţelegem că u­nul din lucrurile importante cu ca­re trebuie să ne înarmăm pen­tru intrarea în perioada Pos­tului trebuie să fie ru­gă­ciu­nea, pentru care trebuie să ne ri­dicăm din starea de păcat, să ne prezentăm în faţa lui Dum­nezeu cu inima curată, cu sme­re­nie, fără să ne socotim mai buni decât semenii noştri, ci mai curând socotindu-ne fieca­re dintre noi ca „cel dintâi pă­că­tos“ şi să cerem ca Dum­nezeu să se milostivea­scă de păcatele noastre, fiind în­cre­din­ţaţi de cuvintele Mân­tui­to­ru­lui, că „numai cel ce se sme­reş­te pe sine se va înălţa“.

 Prin urmare la cel de lângă noi îi putem vedea partea negativă pe care să o criticăm, sau partea pozitivă, pe care să o apreciem. Depinde, așadar, de fiecare dintre noi, cum vrem să privim și să vedem lucrurile din jurul nostru.

Amin.                        

Pr. Vasile Beni