Prof. Mirela Rus: ÎMBRĂȚIȘAREA SMERENIEI

ÎMBRĂȚIȘAREA SMERENIEI

Omul, „chipul slavei lui Dumnezeu”, a fost creat pentru a trăi în lumină. Însă, prin neascultare, „și-a întinat veșmântul” și astfel ființa umană a devenit o îmbrățișare eternă dintre umbră și lumină.
Lumina este cea care ia naștere prin mâinile și inima întinse înspre cei de lângă noi, prin bunătate și lacrimi de fericire. Lumina din noi strălucește atunci când ființa umană nădăjduiește într-un mâine mai bun, care iartă și crede. Ea este imaginea copilului din noi care zâmbește fericit la vederea unui curcubeu. Umbra, ea se ascunde în cele mai întunecate colțuri de suflet, unde viețuiesc fricile, durerile nerostite, mânia; ea ne șoptește că nu merităm să fim fericiți, ea este un ecou al unor răni sângerânde încă, necicatrizate.
Dumnezeu nu cere omului perfecțiune, nu pretinde să fie doar lumină, ci să facă din umbră și din propria durere, compasiune și bunătate. Dansul dintre lumina și umbra noastră este tocmai dualitatea ființei umane care trebuie să acceadă înspre asemănarea cu Dumnezeu. Astfel, lumina noastră va putea pătrunde și risipi întunericul celorlalți. Este vorba despre povestea de a fi OM, cu toată imperfecțiunea sa, care poate deveni splendoarea creației lui Dumnezeu.
Sufletul colindă prin multe unghere ale răzvrătirii, ale întunericului, pentru a da de lumină, pentru a afla odihna. Dar drumul vieții pământești este atât de sinuos, încât ajungi de multe ori, îngenuncheat, murdar, obosit....Însă prăfuit, trudit peste măsură, de multe ori străin, gol, însetat, trebuie să înaintezi. Există daruri, răsplată, pentru toată lumea. Așteptăm prea mult de la alții, așteptăm prea mult de la viață....așteptăm ce e de neașteptat. Fiecare este propriul său erou, fiecare este un dăruitor pentru sine. După lacrimi, izvorăște și un zâmbet în colțul gurii, după o cădere, vine și o mână întinsă care să te ridice.
Trebuie să învățăm să ne deșertăm din când în când de ego-ul nostru, dar și de zarva lumii acesteia. Avem nevoie să coborâm adânc în „peștera” inimii noastre, să petrecem clipe cu noi înșine, dar mai cu seamă cu Hristos. Risipindu-ne în problemele trecătoare ale vieții pământești, uneori ne pierdem pacea, ne trufim și ne îndepărtăm de drum...O scânteie de bunătate va aprinde focul iubirii lui Dumnezeu, o picătură de iertare și milostenie va aduce un ocean de slavă cerească, iar sufletul smerit va trăi în lumină.
Un exemplu puternic de smerenie și de deșertare de sine este cel al lui Ioan Botezătorul, care a rostit o frază răscolitoare: „Eu trebuie să mă micșorez, iar El trebuie să crească”. Acest lucru, pentru mintea omului de rând, mintea omului zilelor noastre, este aproape de neconceput. Cum să spună cineva că își dorește să se micșoreze? Cum să se umilească cineva, în timp ce aproapele său să crească? Dar Cel care trebuia să crească era Însuși Iisus Hristos, iar Sfântul Ioan Botezătorul pregătea calea Celui Care „vine în urma sa, Cel care este mai tare decât el. Căruia nu-i este vrednic, plecându-se, să-i dezlege cureaua încălțămintei.” Pocăința la care îndeamnă Ioan Botezătorul este un îndemn atât de actual, permanent, și cred că acum ar trebui să ne vibreze atât de tare și de profund corzile sufletului la auzul acestuia, deoarece doar apropierea de Dumnezeu, doar botezul „cu Duh Sfânt și cu foc” ne va salva de golul din noi, ne va scoate din prăpastia însingurării.
Sfântul Ioan Botezătorul este exemplul suprem al valorii unui om care nu-și vinde și nu-și negociază conștiința. El rămâne pe cât de simplu, pe atât de drept. Fără smerenie, nu poți ajunge la îndumnezeire, nu poți vedea fața lui Dumnezeu; fără a învăța smerenia, nu poți nici măcar privi la înălțimea cerului, nu poți simți iertarea, nici gustul dulce al iubirii.
Să fii cel mai mare bărbat născut din femeie, să fii glasul celui care strigă în pustie, și să nu te folosești, să nu profiți de aceste daruri! Nu este oare aceasta cea mai mare minune a Sfântului Ioan Botezătorul, și anume, îmbrățișarea smereniei? Căci a ales cea mai grea misiune, cea mai grea minune dintre cele pe care le putea face, aceea de a se deșerta de sine de dragul lui Hristos. Aici este desăvârșirea.
„Să veghem ca alții să se poată odihni. Să flămânzim ca alții să se sature. Să rămânem ca alții să poată merge. Să veghem ca alții să se poată odihni. Să ne smerim ca alții să se poată înălța.” (Traian Dorz)