Dorul unei bunici de peste mări şi ţări

Am primit o scrisoare de la o veche cunoştinţă, stabilită în continentul nord-american; deşi are cetăţenie americană, stă mai mult în Canada, ocupându-se de cele două nepoţele. Fragmentul pe care îl redau sper să fie convingător pentru titlul acestei tablete.

„Astăzi după-amiază am oră de franceză cu o fetiţă de 13 ani – clasa a opta. Este fiică de polonezi şi constat încă o dată cât de ambiţioşi sunt europenii privind educaţia şi instruirea copiilor, asta comparativ cu autohtonii care îşi lasă odraslele de capul lor, să bată câmpii şi să păpucească pe coclauri.

Alexandra, noua mea elevă, e foarte bună, dar mama ei pretinde mai mult. Ieri am fost la şcoala nepoatelor mele şi am povestit cu madame Katrine, profa lui Petra, o performantă în materie, şi care, la rândul ei, recunoştea diferenţa dintre copiii proveniţi din familii de europeni şi cei de canadieni.

Fetele mele au adus buletinele şcolare cu „tres bien” pe linie. (Asta îmi aminteşte de o situaţie de la unul dintre faimoasele colegii din Montreal, când între cei primii 10 absolvenţi cinci erau români – n.m.) Nu pot fi decât mulţumită, mai cu seamă că învaţă într-o şcoală bilingvă. În plus, activitatea de înot şi pian sunt alte atuuri în favoarea educaţiei lor şi eu mă îngrijesc de acest program. Nu ştiu ce se va întâmpla când nu voi mai fi eu aici.. Cine va mai avea timp să le ducă/aducă peste tot şi cine va avea grijă de programul de lecţii până seara târziu ? Căci mama lor vine de la serviciu tot târziu, iar tatăl e mereu cu treburi prin continent. Mi se rupe inima de ele, dar nu am ce să fac…

În plus, le văd şi simt cât de mult mă iubesc. Mara îmi povesteşte uneori amintirile ei de la grădiniţă, când stătea la geam cu lacrimi în ochi, aşteptându-mă să vin s-o iau (amintirile unui copil de 10 ani – n.m.). Apoi vine, îşi pune capul în poala mea şi-mi spune să-mi desfac părul, ca să mi-l mângâie. Tare-i place să se joace în părul meu !”

E aici o dihotomie existenţială fără leac.