“Şăsă ani mi-am aşteptat omu să vie din război, fără a ave veşti de la el”

Gânduri despre viaţă. Lelea Maria Medea din Posmuş poate fi un exemplu pentru noi toţi. Am găsit-o la fata cea mare. Povestea cu nepoţii şi strănepoţii sub via bătrână. Strugurii erau gata de cules. Între timp cred că s-au transformat în vinul ce va fi băut la masa de Crăciun.

A trecut prin multe, însă nu se vaietă, toate sunt încercările Domnului. “Am rămas gravidă şi copila dintâi mi-o murit, mi s-o umflat picioarele şî o zâs vecinele că mi-a muri, mi-o fost ciudă, da aşa o fost. Era un semn, copila era mică şi nu putea suge, mi-o copt ţâţa şi mi-o fiert râie de pe trifoi cu apă călduţă. Apoi rocoină şî multe buruiene. Ştie o bătrână leacurile. Şî sămânţă de in mi-o dat”, ne spune lelea Maria.

Asta o fost doar una dintre năpastiile ce s-au abătut asupra firavei femei. Îi îmbrăcată şi acum în cămeşă albă de jolgi, cu câteva şâre negre pe ea. Nu şi-a abandonat niciodată portul strămoşesc. Le spune mereu fiicelor că ele trebuie să îi poarte cămeşâle şi zadiile după ce nu a mai fi, că doară nu o lucrat de pomană la ele.

Când s-o măritat “o fost tri morţî în sat, mama bărână la omu meu, alt om şî un sas. Când am mărs la cununie o zâs popa Dobreanu că nu am mai putut şăde acasă. Ne-o cununat şî am mărs acasă, nu era multă fală ca amu. Era nunta numa într-o casă”.

Nu o durat mult, şi în 1942 moşu s-o dus la război. 6 ani nu o venit acasă. “O fost cătană de activ şî i-o prins ruşii şî i-o dus în Dombas în mină şî o lucrat sub pământ, şî mulţî o ramas acolo. Am fost cu părinţî în casă. Nu am căpătat carte de la el, am crezut că îi mort, o trecut mulţî ani. O umblat un domn cu cartea sfântă şî spune drept din ie. Tata l-o cemat sara în casă. M-am pus în genunchi şî mi-am zâs rugăciunile, am făcut cruce peste carte şi am pupat-o. Gândeşti că îţi vine mâine soţu acasă, mi-o zâs. Cum să nu, m-am gândit. Dumneata nu crezi în cartea me, m-o întrebat. Poate cred, poate, nu. Nevastă zâci că mâine vine, da trec ani până vine. Până nu-i visa că trece un pod sau sare un părău, nu-l vezi, şi n-am crezut”, ne spune pătrunsă de situaţie, ca şi cum ar fi fost ieri, lelea Marie. O trecut mulţi ani şi o visat într-o noapte exact aşa cum i-a zis domnul cu cartea. “Cu tucu mă înţelegem, mama era mai gingaşă, am strâgat tucule, vine Ion acasă. El m-o întrebat de unde ştiu. Da ştii dumneata când o vinit domnu cu cartea, amu am visat, deşi nu avem loc acolo, că eram cu mama la fân, el peste părău cu un cojoc în spate şî s-o ridicat un nor să vie ploaie. El o strigat, nu viu să vă ajut să nu vie ploaie, da mama l-o întrebat cui lasă oile, şî el o zâs că larg îi până la Cetăţuie. Parcă amu îl văd că o luat bota şî o sărit peste părău”.

Minuea s-a împlinit. Era toamna lui 48, Ion o plecat la război în 42. “În luna octombrie, ţânem vinerea oilor, Sfânta Paraschivă. Târgul să ţâne duminca în Şieu, o cuscră o scos pe Rela (sora n.n.) afară din biserică. Nu se mână mult şî mă ceamă afară. Omu mneu vene pe cărare cu mătuşa Lucreţă. Mătuşa Lucreţă o zîs hai la noi. Nu l-am cunoscut, am zâs că nu-i el, după şasă ani, i-am zâs la mătuşa pentru ţâganu ală m-ai scos afară? Era gras că nu l-o cuprins cureaua şi cizmele le-am dat la liuca Ileană de le-o purtat Train în Pintic. Am avut năframa cu ciucuri şî el după ce m-am măritat mi-o luat roce, io i-am dat-o la soră-mea atunci la biserică. Cunoscând rocea el i-o zâs "grasă eşti Măriuţă", însă cuscra i-o zâs "asta e nora me". Nu ne-am cunoscut, atâta vreme o trecut şî atâta ne-am schimbat”. O trăit fericiţi, câte zâle le-o mai dat domnu, însă Ion nu o mai fost niciodată sănătos: “Când se spăla, cum o lucrat în mina de cărbuni, cu vârful cuţâtului scote cărbuni. L-am dus la doctor în Şieu, şî i-o zâs cât trăieşte domnu doctor nu mori, aşă o fost, când o vinit alt doctor o murit, nu i-o ştiut boala”.

Cât o mai trăit o stat la oi, io mărs bine că o băut zăr. De mic mere la oi în Uila, ave turma lui, fiecare sas avea ciobanu lui, a noste oi nu era voie să le ducă acolo”. În anul 1972, după 4 ani de când s-o măritat fiica cea mare, moşu Ion o murit. De 40 de ani lelea Măriuţă e vădancă. Nu s-a gândit să se recăsătorească. Nici în cei ani când ş-o aşteptat bărbatu din război, fără a avea vreo veste de la el, nici după. O rămas cu doi copii mici, Petre de 17 ani şi Mariana 10 ani. “Am umblat cum am putut şî le-am dat zăstre la toţi, cecuri şi mobilă. La ficioru mneu o fost ultimul steag la nuntă, pe o botă se punea o năfamă pe o parte roşă, pe alta albă, cu petele, cu clopoţăi, cu sasciu”. Întrebând-o despre meniu, începe să râdă: “La nuntă nu erau atâtea scoverze, numa toşmagi şî galuşte. Puneu în toşmagi carne, care erai îndrăzneţ luai din blid, care nu mâncai şi zama. Mai demult numa nănaşî să cemau. Amu îi o bocezune ca o nuntă. La ajutor să aduce găini, ouă, picior de porc”.

Cu saşi s-au înţeles bune “ei erau în centru şi românii pe mărgini. Erau aduşi dintr-o ţară de agricultori, o venit vara şi am mărs la săcerat cu cămeşi de pânză, nu de jolgi, acoperit cu un ştrimp la cot să nu se roadă, de spice, desculţă am umblat, erau picioarele tăbăcite. Nu o fost atâtea încălţâi. Saşii aveau de tosate, săsoaicele erau mai gospodine decât româncele, de la ele o învăţat să ştricălească, să facă călcâiu la ştrimpi”.

Mama Civă, mama interlocutoarei noastre, o trecut printr-o spaimă şi de atunci nu o mai lucrat marţea. “Muca s-o sculat şî o tors. Noi eram de şcoală şî ne-am trezât şi am întrebat-o mucă e de tors, şî ea o zâs să mai dormim. Apoi n-o mai supt copcila, eu eram mai mare care trăiem, înaintea me o murit doi fraţî mici, nu îi ştiem. Ne-am speriat. Am avut ageasmă şî o fost încă cald plotănu şî o pus-o în vană şî ş-o revenit copcila. Ne-am rugat lui Dumnezău, marţa nu am mai lucrat. Care de care torce şî făce jârebge pe răscitor, amu să uită la televizor, cânepă nu-i, lâna o vând, vine cu maşâna după ie. Noi stam noaptea şî până la 2, torcem cerbem grăunţă şî mâncam. Şî făcem mălai şî pită de orz, era fomete, merem la căpălit pă sate, nu să coce mălaiu că o pcicat bruma, cu saşî o avut mălaiu înainte nu era, tucu era luat de suflet o rămas de la un an de tată, luat de unceş, saşi nu luau copii români să crescă, erau mai jingaşî, mai măreţî”.

Multe dintre fetele din Posmuş mergeu slujnice cu anul. “De Anul Nou să încheie anu, la sâmbrie se dau rochii şî surţ, năframă”.

Am întrebat-o şi de şcoală “Am făcut 7 clasă, mi-o fost urâtă avem 2 dascăli şî sara şî după masa, istorie, geografie, aritmetică, miercurea şi vinerea vine popa la religie, învăţam rugăciuni, de Domnu Hristos, scriem pe tăbliţă de pciatră, ne ridica învăţătoru rocea să fie genuncele pe grăunţă, pe dunga de pe lemnu crăpat, îmi era urâtă, 2 săptâmâni nu merem la şcoală trebuie să grijăsc surorile. Odată o vinit de la cules tata cu zbiciu, şî i-am zâs că mă duc în lume. Nu ştiem nici în Şieuţ, să mărg, nu erau aşă deştepţi copiii, să duceu la rădăcina hereanului, că suntem prioşti. Când venem de la şcoală soră-mea să dezbrăca cu alte haine, io durmem cu alea, când vinem punem traista în cui şî mă apucam de tors, sora zăce tu lasă furca şî hai la învăţat, io zâcem las-o în poznă şcoală”. Sora Florea învăţa, însă a avut un destin tragic. O murit de sperietura de câine. “I-o sărit pe umăr şî o speriet-o. Dacă ar fi de 20 de ani io aş scote-o o zâs farmacistu, care o vrut s-o ajute. Era însă prea mnică”.

Lelea Măriuţă ştie toate tainele. Deşi despre moarte nu vrea să ne spună prea multe. “Ştiem sămnele când mure cineva. Nu pute mânca, era slăbit, făcei rugăciuni, chemai pe poapa. La un om beteag care nu pute muri să ţâneu zâle, să mere prin sat să aduna făină şî făce maslu, le strângei, le dai la domn părinte, făce o turtiţă şî dăde să mânce la beteag. Să zâce că era dezlegarea pământului, erau două vădămi. În pod două femei făceu 100 de mătănii, şî zâceu Domne dacă are viaţă dă-i sănătate, dacă nu iartă-i păcatele. Aveau o năframă cu care stăteu în pod exact deasupra mortului. Veneau apoi cu năframa la el şî îi trece”.

Mai în glumă, mai în serios, lelea Măriuţă spune: “Numa Dumnezău ştie vămile până în Cer”, apoi ne cântă morţăşte: Nu te duce de acasă/ Că de acolo nu te lasă/ Lasă mâna pe cuptor/ Să fie de ajutor/ Lasă mâinile acasă/ Îi păcat să pătruzască/ Acolo îi mare bine/ Cine mere nu mai vine”. După ce ne cântă, ne spune: “mortu nu te aude, numa tu te stâmperi”. Să mai făceu şâ anumite lucruri necurate la mort, dacă aruncai apa cu care îl spălai unde umbla lume, cei care călcau amorţău. “Dacă îs mânioasă pun un sămn de la tine şî zâc când a veni mortu să aibă noroc, nu îi bine, îi păcat. Măsurai mortu şî făcei jălnă şî o punei în pod, hainele cu care murea mortu sub streşână, în pod”.

Alte semne? Când fura cineva în sat luai un ciubăr nou, “te uitai cu lumnini, şî vedei hoţu, să fura şî viţăi şî miei din grajd”. Ne spune şi ceva de “deocet”, la bărbat “să-i crepe boştele, să-i pice păru de pe cap, dacă îi deocet de fomeie să-i crepe ţâţăle, să-i pice păru de pe cap. Faci de 9 ori cu nouă cărbuni, şî apa aia o bei, o ţâpai pe mâţă, dacă să scutură trece, şî la ţâţâna uşii”. Laptele îl furau strâgoii, pentru a te feri trebuia să pui cruce la oblong, să pui ai, să nu îţi ştie numele la vacă, să nu fure laptele, când fată vaca să îi ungi păru, când a număra păru, atunci să iei laptele, să nu dai de la casă 3 zâle”. Apoi să ţâpi blidu să speri moartea, să nu mături niciodată în faţa sorului, şi câte şi mai câte de la străbuni învăţate.

Are 85 de ani şi vorbeşte neîntrerupt. Uneori mai râde, alteori mai dojeneşte ca o mamă bună generaţiile de azi, care au uitat de credinţă. Inevitabil apare întrebarea cu sfârşitul lumii: “ Când a da Dumnezău, nu a fi nimeni numa îngerii, zâce mama tână că or fi războaie, da nu îi atunci sfârşâtul lumii, că amu îi război departe şî nu să mai face pace. Ne-om duce la morminte şî ne-om ruga să iasă ei să intrăm noi că nu mai putem răbda ce o da Bunu Dumnezo, da morţî nu or mai veni. Când a da Dumnezău om învie, or trâmbâţa îngerii în colţurile lumii şî care om auzî om mere la judecată”.

Lumea de azi? “O lume mândră şî desfrânată, da Dumnezău ne lasă, Maica Sfântă plânge, că trebuie să meri curat la cununie, îi păcat să stai cu ani, mai demult în 3 săptămâni erai cununată".

Am sta zile întregi cu mama Măriuţă. Facem o poză de familie, cu nepoţi şi strănepoţi, apoi îi urăm multe zile cu sănătate. Stă singură şi acum. Îşi face şi de mâncare. Când ne-am despărţit era îngrijorată că găinile ei nu o mâncat. Un om care a trăit prin şi cu rugăciunea.