CITADELA

artea CITADELA, despre care vorbim astăzi, este scrisă de Antoine de Saint-Exupéry, autorul splendidei poveşti MICUL PRINŢ.

Eu am citit ediţia românească apărută la Editura Junimea, Iaşi, 1977, şi am însemnări făcute pe marginea acestei opere din care cu toţii avem ce învăţa.

Este o carte a esenţelor, densă, grea şi frumoasă. Urmează să le citim încet, şi câte puţin, dar să medităm mult. Voi reproduce aici câteva din cuvintele acestui aviator-scriitor spre bucuria Dumneavoastră, iar cei care aveţi timp, luaţi cartea din raft, sau împrumutaţi-o de la bibliotecă şi opriţi-vă şi la alte asemenea texte din cele 471 pagini. Alegeţi-vă ceea ce vă impresionează mai mult. În acest articol, eu am ales câteva esenţe şi nu am adăugat interpretări personale pentru ca să meditaţi singuri şi să comunicaţi direct cu autorul:

- Descopeream că viaţa nu are înţeles decât dacă o schimbi puţin câte puţin.

- Trebuie să plămădim marea urnă care să primească ce va rămâne din oameni. Şi vehiculul care să poarte ceea ce rămâne din ei. Căci eu respect, mai presus de orice, ceea ce dăinuie mai mult decât oamenii. Şi salvez astfel sensul transformării lor. Şi sunt marele tabernacul căruia ei i se încredinţează în întregime.

- Şi am aflat că esenţial este să clădeşti înainte de toate corabia, şi să-ţi înzestrezi caravana, şi să construieşti templul care să dureze mai mult decât omul. Iar acum iată-i schimbându-se cu bucurie în ceva mai de preţ decât ei înşişi. Şi astfel se nasc pictorii, sculptorii, gravorii, aurarii. Nu aştepta nimic de la omul care munceşte pentru prorpria sa viaţă, şi nu pentru veşnicia lui.

- O civilizaţie se clădeşte pe ceea ce li se cere oamenilor, nu pe ceea ce li se dă.

- Obligă-i să clădească un turn împreună, şi-i vei transforma în fraţi. Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunţe.

- Greşeală a unuia, reuşită a altuia, să nu te preocupe asemenea împărţeli. Nimic nu e fertil decât marea colaborare a unuia pentru celălalt. Mişcarea ratată slujeşte mişcării ce reuşeşte. Iar mişcarea ce reuşeşte arată celui ce a greşit scopul pe care îl urmăreau amândoi. Cel ce află infinitul îl află pentru toţi.

- Atunci când credinţa se stinge, divinitatea e cea care moare, arătându-se de-acum inutilă.

- Ce vei face cu frumuseţea unei femei, dacă nu există un bărbat pe care ea să-l mişte? Şi ce vei face cu prestigiul diamnatului, dacă nimeni nu-l râvneşte?

- Moartea este preţioasă datorită dragostei. Iar cel care şi-a transpus viaţa în lucrul bine făcut şi care dăinuie mai mult decât viaţa, în templul ce-şi croieşte drum prin secole, acela acceptă să moară dacă ştie să desprindă palatul din diversitatea lucrurilor, dacă este orbit de măreţia lui şi doreşte să se contopească cu el. Căci ceva mai măreţ decât propria sa viaţă îl învăluie, iar el se dăruieşte dragostei sale.

- Nu veţi învinge niciodată căutând perfecţiunea. Căci ea este obiect de muzeu. Interziceţi greşelile şi aşteptaţi, pentru a acţiona, să ştiţi dacă mişcarea ce trebuie făcută este de o eficacitate bine demonstrată. Dar unde aţi citit vreo demonstraţie a viitorului? Aşa cum veţi împiedica, în felul acesta, răspândirea pictorilor, sculptorilor şi a inventatorilor prodigioşi, veţi împiedica şi cucerirea victoriei. Căci vă spun: turnul, cetatea sau imperiul cresc asemenea unui arbore. Ele sunt manifestări ale vieţii, căci e nevoie de om pentru a le da naştere. Omul îşi închipuie că aceasta se face prin calcul. El crede că raţiunea guvernează aşezarea pietrelor sale, când, de fapt, ascensiunea acestor pietre s-a născut, în primul rând, din dorinţa lui. Iar cetatea este cuprinsă în el, în imaginea pe care o poartă în inimă, aşa cum arborele este cuprins în sămânţa sa.

- Căci ştiu acum că a iubi înseamnă a recunoaşte şi a cunoaşte imaginea citită dincolo de lucruri. Dragostea nu este decât cunoaştere a zeilor. Atunci când domeniul, sculptura, poemul, imperiul, femeia sau Domnul, prin mila oamenilor, îţi sunt date pentru un moment să le percepi în unitatea lor, numesc dragoste această fereastră ce s-a deschis în tine. Şi numesc moarte a dragostei clipa în care ele nu mai sunt pentru tine decât un amestec. Şi totuşi ceea ce-ţi este dat prin simţuri nu s-a schimbat cu nimic.

- Eu, regele, mă voi supune fără ruşine învăţăturii plugarului. Căci el ştie despre arat mai mult decât un rege. Şi fiindcă-i recunoscător că mă învaţă, îi voi mulţumi fără a mă simţi dezonorat.

- Iar acceptarea morţii nu este posibilă decât dacă, prin ea, te transformi în ceva mai presus decât tine. Deci numai în dragoste.

- Umilinţa nu înseamnă supunere faţă de oameni, ci faţă de divinitate. Atunci când slujeşti, creaţia este cea pe care o slujeşti. Mama este umilă în faţa copilului şi grădinarul în faţa trandafirului.

Şi, opera CITADELA se încheie aşa: Căci tu eşti, Doamne, măsura comună a unuia şi a celuilalt. Tu eşti nodul esenţial al actelor diverse.

Săptămâna viitoare vom comunica împreună despre cartea PERSONALITATE şi TRANSFER, autor, C. G. JUNG.