Iubirea vindecă Iubirea la adolescenţă

Motto:

IUBIREA poate vindeca,

IUBIREA ne ajută să nu fim singuri,

IUBIREA ne inspiră să fim mai buni,

IUBIREA ne ajută în evoluţia noastră,

IUBIREA ne apropie de Dumnezeu.

Am comunicat cu Dumneavoastră săptămâna trecută despre Iubirea în primii ani de viaţă şi continuăm astăzi să vorbim despre Iubirea la adolescenţă. Ce poate fi mai vulcanic!?

Mai întâi să spunem că nu de multă vreme se vorbeşte despre această împărţire a vârstelor omului. Ciclurile de câte şapte ani, fiecare cu rolul său, ne descriu evoluţia fiinţei umane din punct de vedere spiritual, biologic, sufleteşte. Pe parcursul ciclurilor de evoluţie, puiul de om trebuie ajutat să înţeleagă ce este responsabilitatea de sine, adică, libertatea sa adevărată.

Un copil crescut de părinţi sau adulţi care îl ajută să Îl iubească în primul rând pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă, după mine, să devină responsabil pentru ceea ce i se întâmplă în viaţă, şi să nu dea vina pe nimeni, este un pui de om căruia i s-a dat o şansă imensă. Mulţi părinţi nu au ştiut să dea copiilor acest ajutor. Este şansa ca Omul să nu îşi piardă sufletul.

Cunoaştem faptul că un copil se află mai aproape de natură decât adultul. Are o proprie fiinţare, elementară în felul său. El greşeşte inconştient, iar adulţii nu îi acceptă inocenţa, caută să îl schimbe. Dar, iată, primii ani de viaţă au trecut, s-au spus primele cuvinte, s-au făcut primii paşi, a trecut perioada grădiniţei şi primii ani de şcoală. În spatele acestor salturi stau, în inconştientul copilului o sumedenie de acumulări ce aparţin speciei Om, dar şi a individului unic, ce este acel copil. Psihologia ne vorbeşte despre o copilărie, o adolescenţă, o tinereţe şi o perioadă de vârstă înaintată, dar nedespărţită clar de cea tânără. Se vorbeşte despre o primă copilărie, până la vârsta de 7 ani, şi o a doua copilărie care s-ar situa în clasele primare. Adolescenţa ar fi tinereţea timpurie, parcursă între pubertate şi maturitate, adică, aproximativ, între 14-20 ani la fete, şi 16-23 ani la băieţi. Există şi decalaje. Mutaţia între etapele vieţii este relativă, dar se vede clar că se delimitează câte un statut conturat, obiectivat. Aşa este şi treapta fiziologic corespunzătoare pubertăţii însoţită de faza maturizării sexuale şi de primele semne ale iubirii pentru sexul opus. ADOLESCENŢA este, potrivit DEX, o perioadă a vieţii omului cuprinsă între vârsta pubertăţii şi cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcţiilor fizice şi psihice ale organismului.

Dacă mergem mai departe în DICŢIONARUL ESPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX) la cuvântul IUBIRE, iubiri, s.f. citim: Faptul de a(se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relaţii de dragoste; amor, iubit. ♦ Sentiment de afecţiune (şi admiraţie) pentru cineva sau ceva.

Ei bine, despre Iubire este normal să vorbim cu adolescenţii şi în acest mod, şi anume informându-i despre înţelesul cuvintelor, despre faptul că a iubi înseamnă a cunoaşte sentimente foarte complexe. Să le spunem că sunt mai multe feluri de Iubire.

Cu acelaşi cuvânt, Iubirea, noi românii, numim mai multe stări sufleteşti şi unele acţiuni, activităţi omeneşti.

În unele timpuri, dar şi în zilele noastre, uneori, în anumite familii, copiilor, adolescenţilor,li se vorbeşte despre Iubire ca fiind ceva negativ, periculos. Desigur, adulţii care descriu în acest fel Iubirea se referă la viaţa intimă a omului, la fenomenul Îndrăgostire, pentru că ignoră faptul că Dragostea vine din Cer şi că nu trebuie ponegrită.

În acelaşi timp, aceste fiinţe fragede, fragile, aud la sfârşitul Sfintei Liturghii la Biserică: Iubiţi-vă unii pe alţii. Ce să mai înţeleagă!?

Este important să ne gândim la faptul că pentru copii Iubirea dintre părinţi este foarte importantă. Michel Philippe Laroche ne spune: „Valorile iubirii, atât de importante în viaţa familiei, se cultivă mai întâi în relaţia dintre soţ şi soţie. Şi e firesc ca iubirea aceasta vie să fie percepută ca adevărată valoare. Pentru copil, această valoare e întotdeauna foarte obiectivă, pentru că el o simte ca entitate fundamentală a existenţei sale. Copilul nu-şi descoperă părinţii doar ca persoane, ci ca o entitate, ca o fiinţă unică în două ipostasuri, tată şi mamă, fiinţă din care simte că face parte ca un membru însufleţit. Astfel, copilul nu trăieşte doar din relaţia pe care o stabileşte cu fiecare dintre părinţi, separat, ci şi din relaţia părinţilor, între ei. Iar pentru el, această relaţie constituie o fiinţă obiectivă şi reală, din a cărei realitate îşi hrăneşte fiinţa sa profundă – Dacă realitatea aceasta e încordată, agresivă, impregnată de judecăţi aspre, copilul, [...], va suferi de pe urma ei, iar această suferinţă se va materializa în modificări de comportament. [...] De aceea, calitatea de fiinţă a cuplului e fundamentală pentru creşterea şi înflorirea spirituală a copilului. Copilul poate avea absolut toată percepţia existenţei falsificată de un model parental negativ. Primind din partea fiinţei parentale o relaţie dizarmonică, ea riscă să devină pentru el un fals arhetip al relaţiei cu lumea. Educaţia începe de la relaţia dintre soţ şi soţie. Nici un sistem educativ, nici o pedagogie nu vor putea înlocui această relaţie, dacă e dreaptă, deci trăită în acceptarea existenţei celuilalt, a posibilităţii evoluţiei, a ajutorului oferit pentru lepădarea prejudecăţilor, gândurilor necurate etc. Pentru că toate acestea ţin direct de iubirea adevărată. Dacă un copil îşi vede părinţii depunând eforturi, fiecare, din iubire unul pentru celălalt, atunci şi numai atunci, valoarea pe care îşi va construi el existenţa va fi iubirea.”

Am discutat cuvintele de mai sus cu părinţii unor adolescenţi care spuneau că nu au ştiut cât e de important să vadă copiii lor că se iubesc. Ei evitau să se poarte tandru în faţa copiilor, în schimb nu ezitau să se certe. Şi aceştia sunt părinţi care se iubesc, dar îşi ascund iubirea de la faţa copiilor, deşi copiii simt armonia. Însă, ce văd şi simt copiii ce trăiesc în preajma unui cuplu crispat, cum îşi vor trăi propria iubire?

Acestei întrebări, aici, în spaţiul restrâns al unui articol de ziar cotidian, dăm un răspuns succint prin cuvintele părintelui M.P. Laroche : „Realitatea iubirii umane se regăseşte în comuniunea dintre Om şi Dumnezeu, Care e unica iubire desăvârşită. Să devii una cu Dumnezeu, să te uneşti cu Dumnezeu – constituie ţelul suprem al vieţii duhovniceşti şi doar despre o asemenea comuniune se poate spune că e bazată pe iubire. Bineînţeles că Dumnezeu iese în întâmpinarea sentimentelor umane, dar pentru a le transfigura.”

Alături de cuvintele lui Laroche,spun că numai Dumnezeu îi poate ajuta pe aceşti copii.

Este bine să spunem, cât mai din timp, fiinţei umane că pentru a deveni o persoană autentică, spirituală trebuie să te deschizi acelei părţi din noi care ştie, adică intuiţiei. Ştim că deciziile bazate doar pe raţiunea rece sunt luate de obicei pentru a-i satisface pe alţii. Deciziile intuitive ne fac pe noi să ne simţim bine, chiar şi când ceilalţi ne cred nebuni. Dar, devenind autentici, nu ne mai pasă ce cred alţii. Să îi ajutăm pe adolescenţi să fie autentici.

Îl rugăm pe Dumnezeu să ajute adolescenţii să ajungă la maturitate pentru a cunoaşte Iubirea.