Ce este iubirea

Numai prin Duhul stăpânitor asupra patimilor omul devine liber pentru simţuri şi acte de iubire spirituală şi pentru bucuria superioară şi adevărată produsă de aceasta. Numai iubirea, produs al eliberării de sub legile automatismului pătimaş, produce căldura continuă, fără spasme, liniştită, în suflet. Doar iubirea în libertate ridică pe om la starea lui de persoană, mereu vie şi mereu nouă, deasupra obiectelor rigide, incapabile de mişcări libere sau mişcate fără voia lor. Cu cât iubeşti pe cineva mai mult, cu atât eşti mai entuziasmat şi în acelaşi timp mai plin de răspundere pentru el, cu atât ţi s-a deschis un orizont mai adânc al cunoaşterii lui ca persoană, orizont care întreţine meditaţia în legătură cu el. Şi numai cunoscându-l în taina persoanei ai înlăturat de pe semenul tău caracterul de obiect, care-l acoperă, care-l îngustează, care-l strâmbă.
Prin iubire omul arată că este ridicat la simţirea şi înţelegerea lui Dumnezeu. Numai iubirea ne face înţeleasă taina întrupării Celui nesfârşit în cel mărginit. Iubirea desfiinţează mărginirea şi-L face pe Cel nemărginit să se simtă bine în cel care, deşi prin fiinţă este mărginit, prin iubire poate cuprinde pe Cel nemărginit. Iubirea creşte din ea însăşi în măsura în care se afirmă, întrucât este relaţie de la persoană la persoană, apropirea unei persoane de alta, iubirea creşte la nesfârşit, pentru că persoana care se apropie de o altă persoană este indefinită în setea ei de a iubi şi persoana pe care o iubeşte este indefinită în vrednicia ei de a fi iubită şi în capacitatea ei de a răspunde la iubire, stimulând iubirea celorlalte persoane. Iubirea este nesfârşită pentru că este actualizarea indefinitului a două persoane în relaţia dintre ele. În iubire se activează indefinitul persoanelor care sunt prin fiinţa lor legate şi orientate una spre alta. Dar în activarea iubirii între ele, persoanele se împărtăşesc de Dumnezeu, de Persoana infinită prin Sine din veci, de interesul Ei pentru persoanele omeneşti la nesfârşit. De aceea orice treaptă nouă în unirea cu Dumnezeu este un punct de plecare pentru pornirea mai departe spre o nouă treaptă de unire cu El, pentru că El însuşi ne atrage cu iubirea Lui mai aproape de Sine şi ne umple de o tot mai mare iubire faţă de El, care se revarsă şi spre semeni, întrucât iubirea Lui se revarsă nu doar spre noi, ci şi spre semenii noştri.
Iubirea se înfige în fiinţa celui care iubeşte ca o săgeată de la cel pe care îl iubeşte, producând o rană în el. Pentru că iubirea care se naşte în el este împreunată şi cu o suferinţă, dat fiind că nu-l are niciodată în mod desăvârşit în sine pe cel iubit, este o suferinţă şi o bucurie în acelaşi timp. Acesta este paradoxul dragostei. Omul este făcut pentru iubire şi pentru comuniune sau pentru asemănare în iubire. Iar această comuniune în iubire dă omului o frumuseţe deosebită.
O tânără este frumoasă când se ştie iubită. Dar comuniunea desăvârşită este în Dumnezeu. De aceea Persoanele Sfintei Treimi au în Ele şi frumuseţea desăvârşită.