Iubirea vindecă iubirea în primii ani de viaţă

Motto:

IUBIREA poate vindeca,

IUBIREA ne ajută să nu fim singuri,

IUBIREA ne inspiră să fim mai buni,

IUBIREA ne ajută în evoluţia noastră,

IUBIREA ne apropie de Dumnezeu.

Avem fundamental nevoie să ştim, să simţim că suntem iubiţi şi că merităm iubirea.

La începutul vieţii suntem scăldaţi de dragostea mamei şi suntem total încrezători. Cât timp simţim că suntem iubiţi, uneori, doar în primele luni ale vieţii, ne simţim bine, nu punem la îndoială iubirea. Apoi, certitudinea totală dispare şi apare îndoiala. Dacă puiului de om i se zdruncină încrederea în iubire din primele luni de viaţă, e posibil ca acest fapt să aibă repercursiuni,cândva, în relaţia sa cu lumea. Fiinţa umană ştie totul dintotdeauna şi are încrustată ideea că omul a trăit cândva în paradis. Pe parcursul vieţii în trup, exteriorul, în care creşte puiul de om, pune învelişuri, ce îl deformează, precum foile de ceapă, şi, de aceea, această amintire este vagă sau inexistentă. Când omul caută paradisul pierdut îşi regăseşte starea de copil. El poate fi cu un corp fizic mai matur, de o vârstă calendaristică anume, dar conştiinţa este pură ca a unui copil. Dumnezeu a făcut în aşa fel lucrurile, încât toate religiile lumii prezintă, -fiecare în forma sa metaforică adoptată-, ideea că omul a trăit în paradis. Ştim de la Ştiinţă că orice formă de viaţă este inteligentă şi în orice moment al evoluţiei sale. Copilul „simte” înainte de a se naşte care este starea interioară, sufletească a părinţilor. Este ştiut faptul că starea interioară, sufletească a părinţilor este cea care-l guvernează şi-l educă pe copil. În prezent, spre binele Omenirii se discută despre aceste lucruri. Părinţii care au o stare interioară plină de iubire, de seninătate, de calm îşi ajută copiii pentru a fi fericiţi. Ei trebuie să nu uite că această stare trebuie însoţită de acţiunile de disciplinare a copilului de când se naşte, pe etape, până va fi un adult responsabil.

Omul se naşte iubitor, apoi, mai târziu, starea lui de fiinţă plină de iubire se poate modifica din varii motive. În primii ani de viaţă copiii iubesc necondiţionat.

Îmi amintesc, cu drag, momente din viaţa copiilor mei aflaţi la vârste mici când şi-au exprimat iubirea faţă de mine. Aceste amintiri ale mele, pe care le iubesc, confirmă ceea ce am spus mai sus şi anume, iubirea pură a copilului în primii ani de viaţă.

Vă împărtăşesc două momente: Cristian avea vârsta de 4 ani, eram împreună în curtea bunicii lui paterne, şi vroiam să mâncăm pere coapte căzute din pomul sub care stăteam. Ei bine, având el iubire faţă de mine, s-a gândit să îmi dea pere să mănânc, dar numai după ce le-a spălat cu săpun! Fantastic!

Florin avea cam 8 ani, fusese între noi o discuţie neplăcută, şi eu chiar mă gândeam la cele întâmplate şi eram supărată, când, îl văd că intră în bucătărie la mine zâmbind superb!

Mi-a trecut toată supărarea! Am ştiut că mă iubea necondiţionat şi am fost fericită, pentru că el nu a ţinut mânie, mi-a zâmbit! Şi, dintre noi doi, el a zâmbit primul! Splendid!

Să ne gândim cu toţii, şi părinţii, dar şi ceilalţi adulţi din jurul copiilor(rude, profesori, vecini) de ce ajung copiii să nu mai poată iubi ca în primii ani de viaţă şi să ştim că nu e vina lor.

Familia are o valoare pământească, o valoare spirituală şi o valoare în trăirea Iubirii. Cunoscând acest lucru, părinţii pot ajuta copilul în evoluţia lui, iar acest ajutor poate fi dat în principal prin insuflarea Iubirii faţă de Dumnezeu, faţă de Creator. Iubirea faţă de Dumnezeu este mai presus de toate valorile omeneşti. Venim de la Dumnezeu şi ne întoarcem la El.

Un copil venit într-o familie reprezintă mijlocul prin care părinţii pot evolua.

Vă invit, cu iubire, să citim împreună un poem din cartea lui Kahlil Gibran, intitulată PROFETUL.

Ştiu ce ecou au avut cuvintele acestea, din poemul Vorbeşte-ne despre Copii, pe care le-am propus şi altor oameni aşa cum e scris, la pag. 137, în lucrarea Scrisul şi Cititul, carte în care, de asemeni, am reprodus această perlă de înţelepciune, aşa cum fac şi aici:

«Iar o femeie care purta un prunc în braţe spuse: „Vorbeşte-ne despre Copii.”

Şi el glăsui:

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi, dar nu din voi, Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre, Fiindcă ei au gândurile lor.

Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul, Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.

Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea vouă, Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri. Voi sunteţi arcul din care copiii voştri ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi. Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe. Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului să vă aducă bucurie, Căci precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”».

Mesajul lăsat nouă de Gibran este deosebit de important pentru că ne ajută să privim copilul ca fiind opera Creatorului şi că va avea o existenţă în slujirea Creaţiei. Sperăm să atingă sufletul părinţilor pentru a avea o adevărată Iubire faţă de copil şi să înţeleagă rostul Omului în Univers. Dobândirea unei noi filozofii, şi a unui nou mod de viaţă nu sunt obţinute gratuit. A ne comporta cu Iubire faţă de puiul de om, ceea ce înseamnă să ajutăm, ca în viitor, Omenirea să fie mai fericită, este rezultatul unei evoluţii. Evoluţie care se plăteşte scump, dar nu este imposibilă. Acest articol este un fir de nisip în slujba Evoluţiei, şi vă mulţumesc pentru că l-aţi citit cu Iubire!