Melania Cuc şi revelaţiile liminalului halucinant

Romanul Miercurea din cenuşă al Melaniei Cuc (Editura Zip, Bucureşti, 2008) este fără îndoială una din apariţiile editoriale ale acestui an care testează totodată şi vigoarea criticii româneşti şi opţiunea cititorului de a asimila dincolo de tiparele autohtone. Fără a fi pus în relaţie numai cu Vinerea lungă a lui Imre Kertesz (o protoinvocaţie kadişă a copilului nenăscut), cu Strigoiul Anvy al irlandezului Padraig Standan, dar poate în chip special cu percepţiile minimalizatoare ale lui Benjy şi cu modelele narativ-progresive din Zgomotul şi furia ori cu meditaţiile asupra culpabilităţii din Lumină de august ale lui William Faulkner, Miercurea din cenuşă se construieşte pe revelaţiile liminalului halucinant, prefigurate aidoma stărilor comaţioase de Cenuşăreasa, excelenţa anonimă, personajul central, traversate în Clinica de Urgenţă şi chiar după „externare”. Categoric, nu ni se propune un caz patologic de psihiatrie şi nici măcar unul ca în romanul Nebunul, al monahului Savatie Baştovoi, privitor la asceza desăvârşită, ci o experienţă la limita existenţei fizice, cu toate halucinaţiile ei. Pacienta, internată pentru o urgenţă în secţia de reanimare, se confruntă inevitabil cu sincopele funcţiilor vitale ţinute sub control prin manevre de resuscitare algoritmizate. Nu ni se propune nici un caz de psihologie abisală (totuşi o psihologie a unui trup sănătos) şi nici măcar o psihologie a patologicului (coerentă în determinările ei), ci reprezentări ale unui decor straniu, animat cu himere ale angoasei. O precizare se impune de la început; autoarea nu insistă pe angoasa în sine, ci se cantonează în incoerenţele reprezentărilor subconştiente cu care aceasta se însoţeşte şi care fac, aşa cum spuneam, o lume ciudată la graniţa liminalului, în care se regăsesc imagini din lumea vie, reverberaţii culturale, sentimente remanente, resentimente, toate într-o reordonare stranie şi vecinătăţi posibile doar sub presentimentul morţii din psihologia muribunzilor. Pacienta, în timp ce se holbează la ea de sus masca de oxigen, încearcă să-şi armonizeze perfect trupul şi gândul: „Vă ordon, supravieţuiţi!” Un bilanţ concesiv o rezumă la „un biet mercenar fără soldă, dar cu pieptul ciuruit de acul sutelor de decoraţii din tinichea spoită cu aur”. Un soi de levitaţie prelungită o face „să se ambiţioneze ca un pifan aruncat în linia întâi fără instrucţie, fără muniţie”, dar se regăseşte „la locul promis, în spaţiul unde nu mai este nici durere, nici întristare...” În clarobscurul dintre viaţă şi moarte, imaginea difuză a unei asistente ia dimensiunile Morţii în persoană: „Dânsa se uită la mine nu cu silă, doar cu milă de mănăstire de parcă ar fi, Doamne, o moarte începătoare în meserie”. Îi vine cu toate acestea să cânte. Cântă fals, dar o face din tot sufletul, mai întâi în duet, apoi coral. Clinica de Urgenţă se umple cu miliarde de îngeri cu şi fără aripi. Galeria e alcătuită din studenţi împuşcaţi la Revoluţie, care aplaudă şi bat din picioare. Se aude o ambulanţă care aduce grăbită „măciniş nou pentru râşniţa Clinicii de Urgenţă”. Senzaţia că nu mai are nici volum, nici greutate, nici lungime, nici vârstă, nici identitate o face să trăiască iminenţa prăbuşirii şi regretul de a nu fi învăţat de la viaţă să spună nici „te rog”, nici „mă iartă”. Semnele recuperării se întrezăresc în rememorări fragmentare care reiau contactul cu realitatea prin intensitatea lor remanentă (imaginea tatălui mort la Cotul Donului, perceptorul zelos în strângerea dărilor, deplasări de trupe). Pacienta, banala Cenuşăreasă, realizează tridimensionalitatea „om-chimie-maşinărie” din care doar gândul poate evada atât cât să descopere o stranie vecinătate; alături de secţia de reanimare este secţia de nou-născuţi. Plouă. Apă amestecată cu cenuşa bisericii care a ars Miercuri la amiază. Reflexivă, femeia „ştie pe de rost Teoria Sfârşitului Timpului, dar nu-i pricepe deloc scopul. Ş-apoi? După mine Potopul!” Revenirile şi recăderile se succed după cum se fac manevre de deconectare de la aparate. Observă că a deprins totuşi limba îngerilor atât cât să nu se facă de ruşine. La poarta Raiului, de unde străbate peste gard o ramură din Pomul Cunoaşterii (fără pledoarii simbolice exprese), are revelaţia democraţiei celeste şi constată că nici Apocalipsa nu este chiar ca pe pereţii Voroneţului. Îşi descoperă însă Îngerul Păzitor adormit în iarba crescută până la barba Sfântului Petru. Revenirea pare să fie definitivă. Este deconectată de la aparate şi iese din „somnul chimic” ca să-şi reia urcuşul Golgotei „năclăite de sângele lui Iisus, Ştefan, Mihai, Horia, Iancu...” Gândul pacientei urcă într-o evaluare de sine şi îşi regretă că nu are la ea celularul şi camera de filmat. Externată pe semnătură, pleacă într-o excursie la fel de halucinantă într-o lume încă incoerentă, dar verosimilă, situată undeva între mit şi actualitate, într-o spaţio-temporalitate de compromis, cu reflexe de Ev Mediu tardiv, care acoperă hiatusul nu dintre două lumi, ci dintre cele două extreme ale dihotomiei viaţă/moarte. Castelul Contesei şi un Munte de Aur ipotecat, în jurul căruia se pregăteşte o partidă de vânătoare regală amânată de un seism devastator sau de un bombardament aviatic, trec în revistă ridicolul civlizaţiei şi faptul divers. Rasputin „mai trage o ţigară, mai bea o tărie... Asta e viaţa, cu bune şi rele(...). Uraganul Gustav e mai nebun decât a fost Katrina. Trupe militare străine au intrat în Cecenia. Bagdadul îşi vinde istoria pe un pumn de fasole”. Personaje folclorice capătă un nou conţinut: Ana lui Manole „cleveteşte din zidul unde, la ordinul Contesei, zideşte caseta cu actul de proprietate al Castelului” şi mănâncă telemea bună făcută de Baciul Moldovean şi cel Ungurean, ajunşi apoi „mineri de frunte” ca să scape de puşcărie fiindcă şi-au ucis fârtatele. Ei formulează revendicări sindicale şi se luptă „pentru un salariu mediu pe economie şi ceva sporuri de toxicitate”. Moştenirea Minei de Aur devine o povară pentru Contesă: „Mai bine moşteneam o mină de uraniu!” Soluţia este o licitaţie. Se îmbrâncesc, ca pretendenţii Penelopei la curtea lui Ulise, oameni de afaceri, traficanţi de droguri, ţigani înfometaţi: „Regret, noi nu mai tăiem gâştele de când ne-au salvat Capitoliul”, se scuză bucătarul italian. Muntele de Aur anunţă să nu mai fie doar o legendă frumoasă. Se fac actele de vânzare-cumpărare în condiţii de transparenţă deplină. „Într-un colţ, lângă gard, cu registrele în care figurează cei vii şi cei morţi, pe genunchi, Moartea, abia coborâtă din şa, notează silabisind uşor: - Aşa, demografia iar a crescut. Barilul de petrol s-a scumpit, pâinea nu mai are niciun gust... Ia, să mai pun de un taifun bancar, o tornadă militară, un cutremur pe bursă, o bombă ecologică... un ceva care să-i trezească la realitate!” ( vagi congruenţe tonale prevertiene şi de dramaturgie soresciană). Finalul reface pacienţa simetric:”Hapul de nitroglicerină, pe care îl aşez din inerţie sub limbă, nu mai are efect. Ori, ori!” Quod erat demonstrandum: viaţa, când nu este luptă, este spectacol. Miercurea din Cenuşă o subliniază apăsat.