DUMINICA A 2 – A DIN P0STUL PĂRESIMILOR

Împreuna – lucrare la mântuire

Din Sf. Evanghelie de astăzi aflăm că paralizatul din Capernaum a fost adus de patru inşi la Mântuitorul ca să-l vindece. În mod firesc, paralizatul nu putea veni singur. Dar faptul că a fost adus de alţii, e un simbol pentru noi. Este, oarecum, simbolul mântuirii noastre, care se realizează şi prin contribuţia altora.
Rolul altora în mântuirea fiecăruia este imens. Nici Petru nu s-a dus singur la Domnul, ci l-a dus Andrei, fratele său; nici Natanail nu s-a dus singur la Domnul, ci l-a dus Filip; pe prunci i-au dus mamele, pe fiii năpăstuiţi, părinţii îndureraţi; pe samarineni , femeia samarineană; pe noi, la Botez, nea-u dus naşii… Înşiruirea ar putea continua. Există o interdependenţă între noi credincioşii în cele ale mântuirii, care ne leagă laolaltă şi care nu ne permite să ne separăm sau să ne închidem în noi înşine, să trăim numai pentru noi, ca şi când n-ar mai exista nimeni.
Altul ne-a dus la păcat, altul ne-a dus la mântuire. Purtăm în noi şi virtuţile, dar şi păcatele altora: ale părinţilor, ale educatorilor noştri, ale societăţii în care vieţuim. Ne năştem şi ne formăm din alţii şi prin alţii.
Nimeni nu se poate singulariza nici în mântuire şi nici în orice altceva. Mereu primeşti şi mereu dai. Sunt mii de fire care te leagă de tot ce te înconjoară. te poţi feri de vecinul din dreapta ori din stânga prin pereţii locuinţei, dar nu te poţi feri de lumea dinafară la locul tău de muncă ori pe stradă. Ai citit o carte, un ziar, ai vizionat un program T.V., ai ascultat o muzică, ai vizionat un spectacol, ţi-ai cumpărat ceva…, în toate ţi-ai împlinit, prin alţii, o trebuinţă.
Alţii ţi-au dat viaţa, alţii te-au născut din nou prin Botez, alţii ţi-au format personalitatea, de la alţii ţi-ai format zestrea sufletească. Sfântul Apostol Pavel întreabă mustrător: „Căci cine te deosebeşte pe tine de alţii? Şi ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4,7). Iar faptul că primeşti, te obligă să şi dai, îţi impune obligaţii, are un rol pedagogic care nu trebuie să scape nimănui.
Suntem datori să preţuim obligaţiile care le avem faţă de alţii. Ridicarea celor slabi la demnitatea de oameni sănătoşi, asemenea cu ducerea de către cei patru inşi a paralizatului la Domnul. Primeşti totul, dar trebuie să şi dai în măsura în care primeşti. Eşti dator să contribui la ridicarea altora, a tuturor, în măsura în care alţii au contribuit la ridicarea ta. Este oarecum un sunet care se acordă armonic cu cel al Evangheliei de azi despre paralizatul dus de către cei patru la Domnul, ca să-l vindece.
Mântuirea vine în comunitate şi prin ea. Fiecare creştin îşi poate face rugăciunile în sine însuşi şi la el acasă. Dar locul special al rugăciunii este biserica iar forma ei specifică este cea publică, externă sau liturgică, făcută în comun, în biserică. Aici toate rugăciunile sunt la plural: pentru lumea întreagă, pentru credincioşii din oraşe şi sate, pentru conducători, pentru îmbelşugarea roadelor pământului, pentru călători, bolnavi, necăjiţi, întristaţi, etc., pe care nici măcar nu-i cunoşti. Nimeni nu se roagă numai pentru sine. Aşa sunt alcătuite rugăciunile ca nimeni să n se smulgă din comunitate, ci împreună cu toţi să-şi înalţe sufletul la Domnul. Aici, în biserică, fiecare credincios este unul din cei patru care duc pe cel paralizat la vindecare şi – la rândul său – este el însuşi un paralizat pe care îl poartă alţii pe targa rugăciunilor lor la Domnul, vindecătorul celor paralizaţi de păcate.
În comunitate fiind, primeşti mult, dar trebuie să şi dai. Să-ţi fie mâna întinsă spre toţi paralizaţii ca să-i ajuţi să se scoale şi să umble, după cum şi tu, prin mâinile întinse ale altora, eşti sănătos şi umbli.
Comunitatea tuturor credincioşilor alcătuieşte Biserica mântuitoare. O numim mântuitoare, pentru că numai prin ea ne mântuim. Ea este depozitara Sfintelor Taine, a harului şi a sfinţeniei. Ea se roagă neîncetat, prin jertfa liturgică şi prin serviciile din trupul Bisericii şi numai cu trupul întreg se mântuieşte. Tăiat aparte, se usucă, piere, ca ramura tăiată din pom. Biserica este pomul vieţii noaste duhovniceşti. Prin ea trăim cu sufletul şi ne mântuim. În comunitatea ei este viaţa noastră duhovnicească şi mântuirea noastră. Izolaţi, aparte, deşi suntem credincioşi, ne stingem ca scânteia ce sare afară din vatra încinsă. Să rămânem în ea ca viaţă să avem.
Sf. Ap. Pavel grăieşte: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi nu nouă înşine să ne facem plăcuţi” (Romani 15,1). Iar noi, dreptcredincioşii, membri ai Bisericii Domnului, în lumina celor spuse aici, să împlinim îndemnul de la Sfânta Liturghie: „pe noi înşine şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.