Gavril Moldovan

Răzleţe

Câteva exemplare dintr-un râu au fost de-ajuns
să descifrez totul
să arunc priviri încolo şi-ncoace
necunoscutului

iată această pietricică a fost
înainte de-a fi piatră, minereu
pur şi simplu o mică voinţă
ce-a urcat pe hornul viitoarei mele case de lemn

mai vedeţi această frunză fierbinte
a fost cândva un fir de iarbă
o sămânţă poate
care nu e decât o variantă a morţii
a adoptat cântecul valului
mai departe mâlul lunar
şi în sfârşit lichidul ce-i învăluie trupul
devenit înaintea erei noastre plugar

şi apa l-a luat la lucru
cu vite cu tot
însămânţându-l în altă parte
a ogorului.

Se retrag simţurile
şi-n ape
nici urmă de solzi
se zice că a-nflorit marea
când te-ai născut
a foşnit a doua oară
prea subţiri fire te susţin
şi el care ţi-a citit un ultim pasaj
plin de-ndoieli
el care ţi-a scris o scrisoare
şi-a pus-o la poştă după ce-ai murit.

Semeni bulbi
şi ies flori
semeni tulpini
şi ies culori
semeni boabe
şi iese grâu
semeni picuri
şi iese râu
numai oameni
de semeni
ies canalii.

Mă duc rar pe-acasă căci
cu fiecare pas ce mă apropie de naştere
văd cum îmi atârnă pielea
pe bolta cerească
văd cum fântâna ce-mi oglindea odinioară chipul
a devenit o văgăună în inima mea
şi calea ferată ce trece prin sat
cu crampoanele şi tirifoanele ei
sunt locuri ce susţin veşnicia
ninge uşor de parcă aerul ar înflori
când soseşti acasă
seara
şi cucuveaua cântă
în copacul ştiut.

Oare vegetaţia e strămoşul nostru
pe care trebuie mereu s-o aprindem
toamna când gândurile se usucă?

Vine pe dedesubt carul
carul şi inima lui.

Brâncoveanu

Ce cuprins îşi lasă forma să tremure
ce mare îşi lasă valul neocrotit
când pe el saltă argintul unei corăbii?
ce-a gândit fusese prea mult gândit
cântărit ca să nu dea-n clocot Istambul
să nu vină iarăşi cu iataganele la uliţa mea
a podului
nu-i vorba de concepte, ele păstrează forma
derizorie a conţinutului deşertăciunii
aici în Balcani şi caii nechează mai limpede
apa de treci vei aştepta o ţară să îţi surâdă
sărind în auritele holde
bogăţii şiraguri vei duce cu tine
dar îl vei lua pe domn cu ai săi cu tot
cum venea printre ei acolo
şi-l vei aduce la noi unde-l aşteaptă Islamul
credinţa lui nu poate fi înfrântă, dar îl vom ascunde
în ceaţa muntelui, în candelabre tremurătoare
cântec, cântec fără arcuşuri, fără strune
O, milă nu-i să păstreze uitarea
ca-ntr-un tablou tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul
mir şi sânge îngăduie Dumnezeu
icoane din infern
„Umblat-a junele Pedro zăpăcit o zi şi încă o zi
după ce a fost ucisă Ignez”
umblat-a doamna mult mai avântată
în miezul acelei fapte nepotolite
prinos şi glorie peste ani, o statuie doar atât
nici urmaşii nu arătară mai mult
decât o slobodă piatră pe care să scrie
CONSTANTIN

Audienţă la Bacovia

Teama cu care bat la uşa ta toamna
cu sarcini lexicale
cum ai luat metalul şi l-ai făcut să sune
să-mi spui
ai pus să rimeze „plumb” cu „plumb”
şi iată ce-a ieşit din construcţie
tandre scântei şi roiuri de fluturi
părinte al toamne te-ntreb
tristeţea mea când a-nceput să plouă
e un act de curaj?
şi dacă violetul le-ntrece pe toate
ştirea a umplut caietele criticilor
o viaţă plină de ftizici
ce umblă la priza de curent electric
noaptea să desluşească ceva
din înţelesurile nocturne
şi rimele tale au început să lase victime
prin Bacău
iar liceul meu şi-a suspendat cursurile
de undeva dintr-o criptă verde
se desface-n petale un mugur roz
în adâncul lui e tot universul

Pentru ruda săracă a pajiştii
îmi înfrumuseţez cortul
steluţe-n colţuri
panglici şi flori

vine tiptil neobservată
ca un picur stingher de ploaie
căzut pe-un muşuroi pustiu
unde-s oaspeţii de altădată?
steaua se zbătea în lumină
doar o mică rază îi era
mulţumire şi pat.

Ce caut noaptea prin tunuri
nici măcar nebunul nu tocmeşte noaptea lucrători
să bată caii cu botul în clopote
noaptea firimiturile nu se mai văd
doar sunetele îşi croiesc drum prin înguste căi
ce pot face uneori la apus
sau la nord
prim-prejurul stinselor focuri?

Pe când să-mi fie şi mie drag
un măscărici a urcat în copac
şi repede sărind
a spart oglinda
lacului liniştit încărcat de nuferi
cealaltă faţă a adevărului
lucrurile sunt acum tefere
nu le mişcă din loc în loc niciun sentiment
tu măcar ai cunoscut elanul
dincolo de miazănoapte.

Să lăsăm pajiştile cărora le-am fost umbre
mai tare să acoperim cu inima
o parte de viscol măcar
ce-ar putea duce o corabie aiurea
au argonauţi şi fete blonde
încercarea defuncţilor
maci
de-a răsări
în prag de solstiţiu.

Doamne, adună degetele mele
într-un spic
când n-oi mai fi

Se-nseninau oare pereţii
acestui amurg
ori poate
prin mâini deschise
se zvârcolea iedera
dormi tu
în patul norocului.

Voi începe de acum să fiu
eroul unor brazde
să rog pe Dumnezeu mai mult
poate vreme ar fi să mă culc
pe vreun ram înflorit
şi-n lungul lui să mă strecor
printr-un inel
sub coaja tânără

iar copilul ce-ar veni cu vitele la păscut
şi-ar vrea să facă un fluier
din ramul unde eu am mas
şi-ar trece cuţitaşul printr-un mugur
dospit acolo şi din el
lume minusculă să înflorească
pitice uliţi cu pitici în alb
de-abia zăriţi la microscoape
să unduie-n peregrinări spre locuri
unde destinele se încropesc

o parte mai suavă să rămână
pe loc acolo, unde un pistil
o abureală viitoare aşteaptă
unde se-nscriu mici stropi de rouă
în ceruri şi trezesc culori
cu care-ncepe să viseze omul.

Frază

Sunt o frază întortocheată, poţi s-o stingi
măcar cu sufletul într-o seară târzie
când file pe care e scrisă abandonează
toate conceptele şi regulile despre poezie

lucram, lucram pentru a răcori
izvoarele şi a le face curgătoare
la poalele unui munte înalt aş posti
cu privighetori şi raze de soare

esenţa cuvintelor poate nici n-o-nţeleg
ci doar locul lor meşteşugit în frază
mă face mai cunoscut printre ruini
şi de mine însumi mă îndepărtează

poate ar trebui să cred că viaţa
e doar aparenţa unei vieţi mai înalte
o frază ce se scrie singură în ceaţa
unor transformări necontenite-ncalte.

Odă

Totul în lume e pregătit pentru binele omului
soare, lună, cald, frig moderat
aurorele se sting
tocmai când devin nefolositoare

cum poţi trăi fără duhul sfânt aici
într-o lumină ce îţi arde faţa
viitorul unui clopot renaşte singur
din negura trecutului

şi se aude dangătul îndepărtat
şi din urmă şi dinainte
sunetele leagă vocile tresar
când opresc cetinele creşterea

acolo, adânc în coaja lemnului
o mică cetate se-nfiripă
aproape din nimic dar nimicul
este un sicriu

lemnul, printr-o creangă visează-nflorind
aerul prin aer dansează divin.

Vine toamna

Şi vine toamna
şi şoricelul adună
grâu în căsuţa lui din câmp
şi căsuţa lui din câmp e curată
intrarea secretă

astfel că întristarea
nu poate
acolo locui

vine toamna şi eu
în căsuţă visez
şi visez

la mine tristeţea urcă
pe-un ram uscat

frunza de pe care cade toamna
a ruginit
visez
visez
şi şoricelul visează.

Etcetera
Hai să trăim oricum

Tu-mi dai o palmă, eu întorc şi celălalt obraz
tu îţi ridici o vilă, eu rămân în extaz
cu opt urmaşi dezbrăcaţi şi flămânzi după mine
bat la porţile străinătăţii, în fine

tu sub oblăduirea legilor de tine ticluite
o duci mai bine ca mine, nepreţuite
căci te-ai înconjurat cu imunităţi şi avere
dar la nevoie patria tot pe mine mă cere

să-i apăr armura cu care tu te-nveleşti
să-i curăţ locurile ei îngereşti
tu-mi dai o palmă de-aude tot satul
eu mă plâng mitropolitului înaltul

care şi el cu tine face cruce pe pielea mea
adusă la sapă de lemn, etcetera…