Mitropolitul Filip şi ţarul Ivan Groznâi (cel Groaznic)

Împăratul Arcadie (domnind spre finele secolului al IV-lea după HRISTOS) crezuse că va face din Sf.Ioan Gură de Aur o podoabă a tronului său, dar îndată a văzut că Sfântul bărbat al Bisericii nu se reţine să-l mustre pentru fărădelegile lui şi mai ales ale soaţei sale imperiale, lacoma de averi, Eudoxia. Mult a avut de suferit Sântul Ioan de la aceştia, dar a stat neclintit în credinţa sa până la moarte, căci slujea celui ce este mai mare peste împăraţi, Împăratului împăraţilor, HRISTOS Domnul.
La fel a făcut şi Ivan cel Groaznic (1530-1584), punând pe Filip ca Mitropolit al întregii Rusii. Degrabă l-a mustrat Filip pe crudul ţar pentru omorurile şi fărădelegile ce însângerau ţara. Cu blândeţe, dar şi cu tărie de neînfrânt a făcut aceasta. Poate tocmai de aceea a pus Dumnezeu în apropierea sa un om cu viaţă curată şi sfântă, pentru a-i arăta fărădelegile şi a se pocăi de ele. Astfel, la Judecata cea Mare, el nu va avea motiv să spună că nu a fost cine să-l îndrume şi să-l abată de la răutăţi.
Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, la care participaseră şi ţarul cu aghiotanţii săi ticăloşi din garda personală (Opricinina), ţarul aştepta ca mitropolitul să-i dea binecuvântarea, dar acesta evită, preferând să privească icoana Mântuitorului. Aghiotantul ţarului l-a mustrat pe mitropolit zicând:
„-Preafericirea ta, ţarul îţi stă înainte, binecuvântează-l!”
Întorcându-şi privirea spre ţar, Filip i-a zis.
„-O. Ţarule, teme-te de Judecata lui Dumnezeu-! Iată, noi aducem aici jertfă nesângeroasă, iar în afara zidurilor Bisericii se varsă valuri de sânge creştinesc. Câţi nevinovaţi suferă? Tu stai pe tron ca ţar, dar nu uita că şi tu eşti doar om!
-Taci!! i-a răspuns ţarul înfuriat peste poate.
-Dar, dacă voi tăcea, unde este atunci credinţa mea?
-Să taci degrabă!! a mai şuierat Ivan.
-Călător şi oaspete sunt eu pe acest pământ –a continuat netulburat mitropolitul- iar pentru adevăr, viaţa mi-o pun în orice clipă...”
După puţină vreme, ţarul l-a demis şi l-a trimis la închisoare într-o mănăstire, luându-i hainele strălucite şi îmbrăcându-l în zdrenţe. Însă cine iubeşte pe Dumnezeu nu se tulbură de hainele ce le poartă, de temniţă, de boală, prigoana vrăjmaşilor, de orice suferinţă.