Să fim liberi şi să ne asumăm trecutul

Să nu confundăm plebea cu poporul, plebea este neghina iar poporul este grâul rămas.
Trăim astăzi în zona confuziei, în plină prăbuşire sufletească, în curiozităţile sangvinice care înseamnă omul fără Dumnezeu. Populaţia ţării nu vrea schimbare, nu mai are puterea schimbării, vrea doar varietate.
Clasa noastră politică, ca să mai zâmbim puţin, merge pe tripleta „inteligent-cinstit-face politică”, însă luate câte două. Adică, dacă eşti inteligent şi cinstit, nu poţi face politică. Dacă eşti inteligent şi faci politică, nu poţi fi cinstit. Iar dacă eşti cinstit şi faci politică, nu poţi fi inteligent.
Absurdul s-a născut pe Dâmboviţa. Aici la noi s-a inoculat frica şi astfel stăm la mila zilei de mâine. Occidentul îi legitimizează pe politicienii români şi acum se miră cu cine are de-a face. Fondurile europene nu se accesează pentru că sunt foarte greu de furat.
România este mai tristă pentru că i s-a distrus un vis. Când refuzi pe Dumnezeu, te risipeşti. Nu mai avem vocaţie, suntem teleghidaţi, am ieşit, ca ţară, din destinul nostru istoric. Mark Twain spunea că, de când are un câine, are o părere foarte proastă despre oameni. Politicienii de la noi nu pot conduce destinul unui popor, poporul i-a citit, nu plebea, însă ştie că, momentan, el nu poate schimba nimic.
Părinţii responsabili ştiu instinctiv în ce lume strâmbă îşi lasă copiii, în ochii lor, ai părinţilor, avem tragedia antică greacă.
Dragostea pentru ţară este un dar natural pe care-l are omul şi nu este o psihoză. O cultivă însă prea puţini.
Socrate a făcut lumea să gândească, iar Newton spunea că a mers pe umerii unor uriaşi. Şi noi avem uriaşi, însă nu mergem pe umerii lor.
Dragoste, comuniune, demnitate. Această demnitate a omului nu este produsul studiilor sale, ea vine de la Dumnezeu, iar omul demn se teme de Dumnezeu.
Suntem în adormirea societăţii româneşti care-şi pierde valorile neamului şi ale creştinismului. Trebuie neapărat să refacem icoana neamului. În smerenie şi milă activă. Să ne debarasăm de uitare, oportunism, laşitate, slugărnicie, indiferenţă, zeflemea, ateism. Să fim frumoşi. Omul frumos este omul care zâmbeşte natural. Liber şi nesilit de nimeni.
Acum la modă este omul util, pragmatic şi lacom, iar frumosul, ca stare de spirit, rămâne o amintire. Toţi politicienii vorbesc de binele ţării şi unde am ajuns acum după 23 de ani de la evenimentele din 1989? Incompetenţă, nepotism, lăcomie, spirit de haită.
Comunisml, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul se poate salva doar prin credinţă. Rugăciune, milă, dragoste faţă de celălalt. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funcţioneze pentru noi ca modele, ca repere morale, trebuie ca suferinţa lor să fie asumată efectiv. Dumnezeu a făcut posibilă Spovedania şi Împărtăşania multora dintre cei închişi, care au murit în închisoare. Iisus Hristos Euharistic i-a întărit pe cei care au urcat muntele suferinţei în gulagul românesc. La Canal, brigada preoţilor era brigada disciplinară supusă unui regim exterminant. Cu toată teroarea muncii epuizante şi bătăile zilnice, preoţii au avut un moral deosebit de ridicat.
Dumnezeu îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul, îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită.
Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist, nu este ceva care se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală, intelectuală, politică şi socială. Viitorul României depinde de asumarea trecutului, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face azi, aici şi acum, ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.