VETERANUL REÎNTORS DE PE FRONT CU…….”JUCĂRII“ PERICULOASE !

Din totdeauna mi-am considerat consătenii, mai ales pe cei care lucrau la fosta Fabrică de cherestea de la Suseni ca făcând parte din familia noastră lărgită. La asta a contribuit probabil şi faptul că aici au muncit Gheorghe şi Nicolae, doi dintre fraţi, de la 13 şi respectiv de la 14 ani până la pensionare şi tot aici, după absolvirea ciclului gimnazial, mi-am petrecut într-un mod destul de util, eficient şi educativ câteva vacanţe de vară. Între noi cei de acolo, indiferent de vârstă, s-au instituit relaţii trainice de amiciţie pe care trecerea anilor nu le-a estompat, dimpotrivă le-a consolidat, iar drept dovadă şi astăzi oricând drumurile noastre se intersectează nu pierdem ocazia de a ne da bineţe, de a ne revedea şi de a schimba măcar câteva vorbe legate de situaţia şi preocupările fiecăruia. Printre cei vreo cincisute de truditori, care în anii dinainte de 1989 îşi câştigau pita la fosta unitate bârgăoană, s-a numărat şi vrednicul veteran de război Monda I. Valeriu, actualmente intrat în cel de-al 94-lea an al vieţii sale. De altfel, într-o variantă mult simplificată şi în exclusivitate pentru uzul personal, într-o vreme defineam Susenii, satul natal, ca fiind spaţiul geografic delimitat la vest de familia Monda Toma, iar la est de cea a fratelui său Monda Valeriu. Dacă pe primul îl consideram mai apropiat întrucât am făcut ochi în aceeaşi zonă, iar de sărbătorile de iarnă ajungeam aproape de fiecare dată la el cu pluguşorul, steaua sau cu irozii, unde ne primea cu braţele deschise, pe cel de-al doilea l-am redescoperit ceva mai târziu pentru că se ştie din totdeauna că în mediul rural relaţiile interumane nu se opresc ca la oraş la uşa blocului ori a apartamentelor celorlalţi colocatari. La aceasta a contribuit şi prietenia pe care am legat-o cu foştii lui cumnaţi, fraţii gemeni Grigore şi Florea Cot, din Mijloceni, satul vecin, proprietari a vreo cincisprezece hectare de teren agricol, remarcaţi pentru dragostea lor ancestrală pentru pământ, cu sora lor Maria şi cumnatul Leon Zaharie, ce-şi impresiona consătenii prin măiestria dovedită în practicarea schiului, care în perioada satisfacerii serviciului militar i-au adus o mulţime de trofee şi recompense câştigate în urma concursurilor la care a participat, dar şi aprecieri nu tocmai dintre cele mai măgulitoare din partea localnicilor. În perioada permisiilor, Leon obişnuia să-şi continue antrenamentele ”Pe coastă “, un teren foarte accidentat, în pantă accentuată, unde exista pericolul ca la cea mai mică greşeală să te izbeşti de vreun pom, un copac sau alt obstacol şi să plăteşti foarte scump pentru îndrăzneala de folosi acea pârtie improprie. Probabil pentru ca adrenalina să atingă cote maxime, împricinatul, cobora şi cu ”Luţu “, nepoţelul lui de doar câţiva anişori după cap, fapt considerat de mulţi o adevărată nesăbuinţă, dar el socotea şi dorea şi reuşea să dovedească că tehnica individuală, stăpânirea de sine şi calităţile psihovolitive îi permiteau să-şi asume acest risc.
Ca şi alţi consăteni trăitori în vremea de tristă amintire a ocupaţiei horthyste, la 02.12.1940, la vârsta de 21 ani, badea Valeriu a fost incorporat în vederea satisfacerii serviciului militar, iar la 29 iunie 1941, de Sfântul Petru, a fost mobilizat şi trimis pe Frontul de Răsărit, unde vreme de aproape cinci ani i-a fost dat să cunoască din plin ororile şi suferinţele războiului. Acestea şi mai cu seamă dragostea de ţară, de meleagurile natale l-au determinat ca în condiţiile degringoladei generalizate provocată de retragere şi ofensivei tot mai puternice a forţelor antihitleriste ca la 18 martie 1945 împreună cu prietenul şi camaradul său de arme Sbârcea Trifan, de la Mijloceni, să-şi părăsească unitatea ce se afla încartiruită la Braşov şi să revină pe căi numai de ei ştiute şi cu riscurile de vigoare la cei dragi. A făcut acest lucru nu oricum, ci cu echipamentul militar şi cu armamentul de front din dotare printre care o armă şi două grenade asupra sa . O acţiune destul de riscantă şi periculoasă, care în condiţii de război îi putea agrava foarte mult situaţia. A avut şansa ca aceasta să fie încununată de succes întrucât din totdeauna izbânda este apanajul celor vrednici, a celor curajoşi şi îndrăzneţi. Abia după ce s-a căsătorit cu Safta, o tânără din satul vecin şi au venit copiii a realizat că s-a reîntors cu ”jucării“ periculoase, când într-una din zilele de la începutul anilor 1950 nevasta şi-a găsit micuţii cercetând cu minuţiozitate nişte obiecte pe care nu le mai văzuse până atunci. Era vorba de cele două grenade, pe care odraslele, firi iscoditoare, le găsise într-un lăcaş de sub podeaua târnaţului. Pentru a înlătura pericolul, mama s-a apropiat în linişte pentru ca nu cumva să-i sperie, a îndepărtat ”jucăriile“ nedorite, iar ulterior împreună cu soţul s-au dispensat pentru totdeauna de ele.
Reîntors de pe front vreme de un deceniu şi ceva, vrednicul veteran de război a continuat să se ocupe de agricultura şi creşterea animalelor, domeniu în care a dovedit pricepere şi a avut rezultate. Ulterior, s-a angajat ca pendularist la fosta fabrică de cherestea din localitate la care a lucrat până la pensionare, survenită la 31.10.1981, dobândind o dublă calitate cea de muncitor şi totodată de producător agricol întrucât n-a renunţat şi nu renunţă nici astăzi la venerabila sa vârstă la agricultură şi creşterea animalelor. În prezent creşte o vacă, păsări şi alte animale deşi aparţinătorii i-au sugerat şi insistă să renunţe pentru a putea duce o viaţă mai tihnită. L-am întrebat dacă a avut vreodată concediu de odihnă în adevăratul sens al cuvântului ? Răspunsul a fost: ” Da ! am beneficiat de concediu de odihnă de la fabrică în fiecare an, dar l-am folosit să-mi căpălesc mălăiştea, să-mi fac fânul în ” Fundături“, în ”Sărăţi“, ” Pe Cireş“, în grădină ori în altă parte, doar şti că ţaranii n-au avut niciodată şi nu au nici acum concediu !“
Împreună cu distinsa sa soţie au crescut şi educat cinci copii, ce aveau să devină peste ani fiecare în domeniul său profesionişti performanţi, o mândrie a familiei şi a comunităţii. Ioan, cel mai mare, s-a format ca economist de marcă, fapt ce i-a permis să îndeplinească înainte 1989 şi câţiva ani după această dată, funcţia de director al S.C. Netex Bistriţa, unitate care prin valorificarea unor nimicuri, în principal a deşeurilor textile, fabrica douăzecişidouă de articole deosebit de utile, mult căutate şi solicitate în industria confecţiilor, de numeroşii beneficiari din zonă şi nu numai.
Deşi dacă ar fi să ne luăm după unii politruci şi pretinşi analişti şi formatori de opinie postdecembrişti patriotismul a început să devină o noţiune desuetă, chiar un motiv de hulă, de ocară, o să amintesc totuşi pentru cei care ţin la valorile perene ale neamului românesc faptul că Valer, un alt fiu al său, a îmbrăcat haina militară şi a înţeles să-şi servească ţara şi naţia română sub drapel într-un domeniu special şi că a făcut acest lucru nu oricum, ci la superlativ, investind în tot ceea ce a intreprins dăruire, responsabilitate, multă iscusinţă şi inteligenţă. Activitatea şi rezultatele profesionale de excepţie obţinute au fost anticipate de evoluţia şi situaţia lui ca student al instituţiei militare de învăţământ superior pe care a urmat-o, ce au făcut ca la absolvire, numele său să fie înscris pe placa de onoare, în calitate de şef de promoţie, iar oricând vroiam să mă binedispun întrebam cunoscuţii ce mai face fostul consătean, iar răspunsurile primite erau de fiecare dată generatoare de mândrie şi satisfacţie.
Gheorghe, mezinul familiei, a devenit inginer, adică creator de bunuri materiale şi un specialist de valoare al S.C. RAAL S.A. Bistriţa, unitate ce reuneşte şi alţi bârgăoani destoinici, prin a căror strădanii, pricepere şi eforturi, după 1990, au scutit şi scutesc pe mulţi localnici să-şi părăsească familiile şi ţara şi să se umilească în afara fruntariilor pentru a căpăta un loc de muncă.
Necruţătoare, viaţa i-a oferit şi după război vrednicului veteran de război nu numai bucurii şi satisfacţii, dar şi suferinţe, prin pierderea uneia dintre cele două fiice, Gaftiţa, în vârstă de douăzecişişase de ani, mamă a doi copii - un băiat şi o fetiţă -, iar dumnealui împreună cu regretata sa soţie au fost cei care au preluat sarcina creşterii şi educării nepoţeilor.
Nu întâmplător astăzi este înconjurat cu multă dragoste şi admiraţie de copii, de cei peste douăzeci de nepoţi şi strănepoţi şi în general de toţi cei care cunosc fie şi doar crâmpeie din viaţa sa tumultoasă şi pilduitoare.