Bârgăuani ce merită stimă, preţuire şi respect

Condiţiile social-economice, creşterea calităţii vieţii, progresele înregistrate în efectuarea actului medical, sporirea eficienţei acţiunilor şi măsurilor profilactice şi curative întreprinse au făcut ca actualmente unul din șapte români să aibă peste 65 de ani. Se estimează că, dacă nu intervin factori dereglatori majori, în 2030, se va ajunge la un raport de 1 la 5 persoane, iar în 2060 - la 1 din 3. Bătrâneţea e un dar, un privilegiu şi o binecuvântare. Multă vreme molimile, războaiele, evenimentele de forţă majoră i-au împiedecat pe antecesorii noştri să apuce anii pe care şi i-au dorit. Vârsta înaintată nu e sinonimă, nu duce şi nu înseamnă inactivitate. Pilduitoare în acest sens sunt rezultatele de excepţie obţinute an de an de managerii multor firme de top din judeţ, ajunşi la vârsta senectuţi, cea mai bună dovadă a experienţei, competenţei şi calităţile lor profesionale şi manageriale. Teama unora dintre cei care consideră că bătrânii sunt conservatori, tradiţionalişti, refractari la nou, ce ar afecta dezvoltarea socială e neîntemeiată şi nejustificată. Mulţi amici bârgăoani precum: Petrică Sorcean, fost instalator la S.C. Avicola S.A., Crăciun Trifan, fost strungar la S.C. RAAL S.A., Ilie Moldovan, fost electrician la fosta Fabrică de Bere şi S.C. SALIX S.R.L. Bistriţa, toţi de la Joseni, Emil Someşan, de la Mijloceni, fost angajat al Fabricii de cherestea de la Suseni, Ioan Tămăşoi, fost contabil şef la Direcţia Regională de Statistică, iar ulterior angajat al Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, ultimul acompaniat mai mereu de badea Nicolae, tatăl său, trecut de 90 de ani şi alţii, odată cu pensionarea şi intrarea în categoria persoanelor în vârstă şi-au achiziţionat tractoare şi utilaje agricole cu care efectuează toată gama de lucrări agricole. Au devenit practic oameni de bază ai agriculturii comunităţilor de baştină, suplinind cu rezultate dintre cele mai bune forţa de muncă calificată aflată în afara fruntariilor ţării. De fapt, celor de pe meleagurile Bistriţei şi Năsăudului din totdeauna li s-a imputat faptul că muncesc prea mult !. Foştii minieri de la Minele Valea Vinului, Valea Blaznei şi Făget din cadrul Exploatării Miniere Rodna, de la fostele Secţii de prospecţiuni şii explorări geologice Rodna-Făget şi Parva-Guşetul, muncitorii din sectoarele de exploatare forestieră şi din fabricile de cherestea şi nu numai solicitau şi insistau adesea, mai ales în perioada campaniilor agricole, să li se aprobe să lucreze în schimburi consecutive pentru a putea beneficia de timp liber necesar executării lucrărilor de sezon în propriile gospodării. Un fost consătean şi veteran de război n-a putut fi capacitat de descendenţi nici la o vârsta de 90 de ani să renunţe să mai crească animale. După ce s-au sfătuit, au ajuns la concluzia că o intervenţie a lor în activitatea tatălui ar fi prea brutală şi i-ar putea afecta starea de spirit. De aceea, s-au limitat să-i uşureze munca prin preluarea unora dintre atribuţiuni. Un apropiat de la Joseni implicat în activităţi economice desfăşurate pe baza liberei iniţiative regretă şi îşi reproşează faptul că într-o perioadă a dat dovadă de nesăbuinţă. Împreună cu alţi consăteni profilaţi pe producţia de canapele şi mic mobilier au prins o nişă favorabilă, iar multă vreme au muncit în ritm aproape non-stop, veneau şi plecau mereu cu marfă la Bucureşti, unde aveau închiriate spaţii de vânzare şi personal ce se ocupa de desfacere. A realizat venituri substanţiale, ce i-au permis să construiască trei case, câte una pentru fiecare descendent. Necazul omului este că nu ştie dacă cei pentru care a ostenit atât le vor folosi vreodată întrucât unul munceşte în Marea Britanie, altul în Spania, iar celălalt la Cluj-Napoca, unde au familii, locuri de muncă, locuinţe. Oameni cumsecade, cu modestia caracteristică vârstnicii au învăţat să se mulţumească şi să se descurce cu puţin. O soţie de veteran de război, de la Mijloceni, ce se gospodărea singură şi a cărei principală sursă de venit o constituia doar indemnizaţia nemajorată de câţiva lei pe lună pe care o primea, îmi spunea că: " e mulţumită şi că se descurcă !. Îşi drămuieşte în aşa fel modesta sumă pe care o căpăta încât să-şi poată plăti factura la curent, să-şi cumpere din când în când câte o pită, un killo de zucker, o glajă de oloi, o fele de lapte iar dacă îi mai rămân câţiva bănuţi pentru a putea atunci când mere la biserică să cumpere o lumânare ori să-i pună în disc pentru a ci în rând cu lumea se consideră a fi în al nouălea cer !". A găsit şi o soluţie pentru a alunga singurătatea, ce se dovedeşte a fi mult mai rea şi supărătoare decât sărăcia şi care afectează pe mulţi dintre vârstnici. A oferit găzduire unei foste vecine şi consătene, care a lucrat la oraş, dar după pensionare a făcut imprudenţa de a garanta cu apartamentul pe care şi-l cumpărase rambursarea creditului ipotecar contractat de apropiaţi la o bancă, iar cum aceştia în urma disponibilizărilor şi-au pierdut locul de muncă au ajuns în imposibilitate de plată. Cum banca nu operează nici cu sentimentalisme, nici cu compasiune, nici cu empatie a cerut şi a obţinut executarea silită, iar după mai bine de 40 de ani de muncă, garanta a ajuns în stradă având asupra sa o bocceluţă cu cartea de rugăciuni, poza de mireasă, actele de identitate şi alte câteva mici lucruşoare. Salvarea i-a venit de la soţia veteranului de război, care a găzduit-o o vreme în bucătăria de vară. Doamne, Doamne a avut grijă de amândouă. În prezent situaţia lor s-a îmbunătăţit radical. Gazda, ajunsă la frumoasa vârstă de 91 de ani a fost preluată în întreţinere de familia unui strănepot, iar chiriaşei o familie ce munceşte în străinătate i-a oferit un spaţiu locativ adecvat. În mod evident a considera persoanele în vârstă drept nişte boşorogi uitaţi de vreme, o povară pentru familie şi comunitate, prădători şi devoratori ai bugetului famiiilor şi ţării este un afront nemeritat. În opinia noastră şi nu numai, persoanele în vârstă sunt persoane demne de stimă, preţuire şi respect. Am avut şansa de a veni pe lume într-o familie şi comunitate în care respectul şi consideraţia faţă de cei care ne-au adus pe lume şi în viaţă, ce ne-au ajutat şi îndrumat pe parcursul devenirii profesionale a fost şi este unul subînţeles şi unanim acceptat. În familia tatălui au fost doi fraţi şi patru surori, iar în cea a mamei două surori şi trei fraţi. Împreună au avut 38 de copii: 24 de băieţi şi 14 fete, 9 băieţi şi 5 fete în familia tatălui şi 24 băieţi şi 14 fete în familia mamei. Nu întâmplător, Nicolae, unul dintre fraţi, deşi n-avea o situaţie materială de invidiat, într-o perioadă în care avea casa în construcţie, trei copii de crescut şi în care penuria de alimente era în floare, a preluat în întreţinere două mătuşi, una a sa, iar cealaltă a soţiei, ambele femei în vârstă, fără descendenţi, fără surse personale de venit şi fără întreţinători cu care ani buni s-au gospodărit împreună. E adevărat, creşterea numărului persoanelor în vârstă crează şi numeroase probleme de care trebuie să se ţină cont. Oamenii în vârstă devin mai vulnerabili, sunt primii afectaţi de necazuri şi boli, pot ajunge destul de uşor victime ale unor acte de prejudiciere a patrimoniului chiar de agresiune şi violenţă. Prin eforturi conjugate ale autorităţlor publice, O.N.G.-urilor şi asociaţiilor filantropice, Bisericii şi nu în ultimul rând printr-o receptivitate mai mare a celor din jur, problemele ce le ridică pot fi rezolvate la un nivel acceptabil. În mediul rural se pare că există o mai mare receptivitate pentru că dacă cineva observă că vecinul nu mai scoate apa din fântână, nu-şi adapă animalele, lipseşte de la treburile cotidiene gospodăreşti se întreabă imediat ce se întâmplă, se alertează. Probleme există în mediul urban, mai ales în rândul celor ce locuiesc la bloc obişnuiţi cu un mod de viaţă solitar, cărora nimeni nu le-a trecut şi nu le trece de foarte multă vreme pragul. O soluţie lesnicioasă şi la îndemâna ar fi să-i întrebăm: " vecine, plec în oraş nu doreşti să-ţi cumpăr ceva, să-ţi plătesc facturile la utilităţi ?". Aceasta ar putea constitui şi un îndemn la socializare cu efecte benefice evidente. O zicală de-a noastră spune: " Cinsteşte-i pe cei bătrâni şi de sfat să le mulţumeşti !". Se pare că în viitor cei în vârstă nu vor crea prea mari probleme nici în situaţia în care vor părăsi această lume. Se conturează folosirea unei practici mult mai ecologice, mai ieftine şi mai benefice pentru oameni şi pentru mediu pentru situaţia în care n-om mai ci şi anume: compostarea. Corpul decedatului este dat în seama unor microorganisme (bacterii), care în 30 de zile, în condiţii prestabilite de temperatură, umiditate şi aeraţie îl transformă în compost. Compostul este un fertilizant organic, care se transformă în humus, ce ajută la revigorarea solurilor sărace şi la creşterea plantelor. Rezultă o roabă de compost pe care aparţinătorii îl pot folosi după dorinţă. Aceasta practică este conformă şi cu credinţa noastră strămoşească potrivit căreia "din pământ am fost creaţi şi în pământ vom merge". În plus este mai ieftină, rezolvă problema insuficienţei locurilor de veci din marile conurbaţii, care de fapt nu mai sunt demult locuri de veci, ci doar locuri, pentru că dacă nu plăteşti taxa de concesionare le pierzi. Scuteşte şi familia defunctului de cheltuieli mari cu cavouri somptuoase şi costisitoare, înzestrate cu tot felul de instalaţii sofisticate.