Prezenţe bistriţene la Tabăra „Tinere condeie”

Când adulmeci cărţile de la o poştă, când le cauţi, le simţi pulsând cu o forţă ce te absoarbe, când iubeşti foşnetul paginilor, sunetul delicat al creionului ce lasă urme buclate pe hârtie albă, mirosul tiparului,... Când scrii necondiţionat, din instinct, de drag... Când scrii că aşa vrei. Atunci vei înţelege repede că aceşti fiori de emoţie, aceste valuri de entuziasm cresc treptat, pe măsură ce realizezi din ce în ce mai mult că tocmai acest scris experimental al tău te-a adus aici, în Tabăra „Tinere Condeie”de la Muncel.
Din Bistriţa suntem trei laureate ale concursului „Tinere condeie”, faza naţională, beneficiind de acest premiu - Tabara – subsemnata (Oana Oltean de la C. N. „Liviu Rebreanu”, prof. coord. Fulga Daniela), Ancuţa Bora de la C. N. „Liviu Rebreanu” (prof. coord. Fulga Daniela) şi Andreea Ropan de la C. N. „Andrei Mureşanu”, membră a cercului de creaţie de la Palatul Copiilor Bistriţa (prof. coord. Nuşfelean Ionela). Plecăm spre Muncel (jud. Iaşi) sâmbătă, 24 august a.c., dimineaţa devreme, însoţite de domnii profesori Nuşfelean Olimpiu şi Ionela. Somnul nu ne mai dă târcoale de mult (probabil din cauza micilor fluturi din stomac) iar cele 4-5 ore de călătorie cu maşina zboară uşor.
Ajungem în Tabără cu zâmbetul pe buze, plimbându-ne ochii peste verdele ascuţit al pădurii ce ne înconjoară. Imediat, facem cunoştinţă (suntem întâmpinaţi) cu scriitorul Paul Aretzu (preşedintele taberei) şi domnul Călin Chincea (profesor de franceză şi critic literar). Curând, încep să sosească din ce în ce mai mulţi „tineri condeieri”, veniţi de prin toate părţile ţării, aici, la poalele dealurilor ieşene, ca să cunoască alţii ca ei, însetaţi de literatură.
A doua zi dimineaţă, Tabăra de creaţie este deschisă oficial cu premierea laureaţilor. Ne adunăm cu toţii - profesori şi elevi (adică, în majoritatea cazurilor, scriitori deja consacraţi şi învăţăceii lor) - afară, pe bănci şi ne primim emoţionaţi diplomele, acompaniaţi de raze tomnatice de soare. Apoi începe primul cenaclu, din seria multor altora, luuungi, dar frumoase şi cu multe de învăţat. De fapt, tocmai aceste întâlniri ale noastre sunt cele care ne unesc şi ne ambiţionează să scriem în continuare. Observaţiile criticilor şi ale profesorilor, întotdeauna obiective şi sincere, ne ajută să ne formăm scrisul, să ne îndreptăm, pe cât posibil, greşelile, să devenim mai buni în jocul nostru (serios, totuşi) cu cuvintele.
În zilele care urmează, programul conţine, conform obiceiului, două doze de cenaclu (dimineaţa şi după masa). Desigur, între ele, nu uităm de distracţie, plimbările prin pădure, pân’ la Hanu’ Ancuţei, glumele, cântecele, nopţile pline de poveşti amuzante (sau de groază, care ne ţin treji ore în şir) sunt la ordinul zilei. Şi chiar dacă a început ploaia, iar stropii mici şi înţepători încearcă să ne strice cheful, le facem în ciudă cu dansuri improvizate în ploaie şi şedinţe de cenaclu organizate sub-acoperiş.
Marţea (27 aug.), însă, facem excepţie de la program şi pornim într-o mini-excursie de o zi (în căutarea inspiraţiei literare pe meleagurile ieşene). Astfel, ajungem la casa lui Alecsandri (unde atingem cu frică masa lui de creaţie, în speranţa copilăroasă că vom „fura” o fărâmă mică din talentul său). Colindăm Iaşiul, făcând poze de grup în Parcul Copou, pe lângă teiul melancolic al lui Eminescu, lăsându-ne furaţi de Sala Paşilor Pierduţi, imaginându-ne ecoul vocii lui Creangă, povestindu-ne Amintiri în mica lui Bojdeucă... Vedem şi casa lui Sadoveanu, împânzită de obiectele cele mai dragi scriitorului; atât de dragi încât spiritul său pare să mai fie încă în ele, dându-ne impresia că intrăm ca musafiri într-o casă încă locuită...
Ultima zi de cenaclu... Ne vine şi nouă, bistriţencelor, rândul să ne citim creaţiile. (s-a luat ordinea alfabetului judeţelor răsturnat) Emoţiile ne atacă, pe rând, dar nu cedăm şi ne prezentăm textele cu zâmbetul pe buze. Criticile sunt blânde, chiar favorabile, iar noi oftăm uşurate şi încântate (am scăpaaaat!).
Şi, ca seara despărţirii să rămână de neuitat, domnul Chincea ne uimeşte (şi amuză) cu talentul său (necunoscut de cei veniţi pentru prima oară în Tabără, aşa ca mine) de a improviza poezii pe loc, pornind de la un singur cuvânt. Iar din banalul „şurub” (cuvânt pe care nu m-am gândit niciodată că l-aş putea folosi într-un text liric) se naşte o adevărată poezie care ne lasă pe toţi cu gura căscată (la propriu). Deci, cenaclul de rămas-bun se sfârşeşte cu râsete şi ropote de aplauze...
Însă, cu cât este aşteptată mai puţin, cu atât mai mult ziua plecării se grăbeşte să sosească, iar noi ne vedem nevoite să ne despărţim (oh, cât urăsc despărţirile!) de prietenii noştri cenaclişti, de Tabără, de pădure... Dar, în timp ce dormităm pe maşină, la fel de somnoroase ca norii cenuşii ce s-au adunat pe cer, familia Nuşfelean remarcă uşoara melancolie ce pluteşte în aer şi decide să o alunge cu o serie de... surprize plăcute. Astfel, ne oprim să vizităm casa părintească a lui Creangă de la Humuleşti, mănăstirile Văratec şi Topliţa, străbatem Cheile Bicazului (ce stânci impresionante!) şi admirăm Lacul Roşu. Treptat, îşi fac apariţia şi câteva raze calde de soare (chiar dacă mai picură încă), iar noi ajungem acasă (aproape) la fel de vesele ca la plecare... (dar, acum vine partea cea mai grea – să „spargem” gaşca).
Da. Tabăra „Tinere Condeie”... o tabără de poveste. Sau, mai degrabă, o tabără în poveste. Căci asta am făcut – nu am stocat-o printre alte amintiri diafane, ci am transpus-o în cuvinte (aşa cum îmi cerea datoria de cenaclistă-junior).
Oana Oltean, clasa a VIII-a (deja)
Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”, Bistriţa.