Suflete gemene
În noaptea de 11 spre 12 octombrie 1863, se stingea la Braşov, dezamăgit, bolnav şi sărac, acela care a dat neamului său, printre altele, un imn al redeşteptării unui popor, revărsat peste sine şi peste timp: Andrei Mureşanu. Uitat de oameni, dar nu şi de Dumnezeu, pentru ca suferinţa să fie deplină, semenii săi i-au refuzat până şi dreptul la un loc în cimitir, lucru îndreptat până la urmă de intervenţia unui alt spirit mare al vremii.
După 17 ani, un foarte tânăr poet, Mihai Eminescu, avea să publice în „Convorbiri literare” o poezie, „Epigonii”, care a trezit din letargie lumea literară arătând că lucruri mari sunt pe cale să se petreacă în spaţiul poetic. Poemul este un elogiu adus scriitorilor din generaţiile anterioare, care şi-au făcut din scris o religie şi din cultivarea limbii române un altar, în opoziţie cu contemporanii, epigonii aflaţi în pragul unei prăbuşiri morale. Una dintre strofele poeziei este consacrată lui Andrei Mureşanu, un elogiu adus celui care este numit „preot deşteptării noastre” şi „profet”. Eminescu este generos cu autorul „Răsunetului”, iar justificări s-au dat multe, cu mai mult sau mai puţin temei.
Un răspuns îl avem în poemul „Andrei Mureşanu – tablou dramatic într-un act”, lucrare în care dedublarea autorului este absolut evidentă. Problematica geniului în raport cu iubirea de neam profund înţeleasă, până la înălţarea în tragic sunt frământări abisale ale spiritului eminescian de totdeauna. Atunci, de ce le pune pe seama lui Andrei Mureşanu? Avem de-a face cu o obiectivare întâmplătoare? Greu de crezut!
Eminescu dovedeşte că a cunoscut în profunzime întreaga operă poetică a lui A. Mureşanu, cu problematica ei adâncă, cu o sfâşietoare iubire de neam, cu o amărăciune de geniu. El a simţit în poezia ardeleanului aceleaşi tulburătoare frământări ce-i măcinau propria fiinţă, atâta doar că autorul „Răsunetului” nu a reuşit să le îmbrace într-o formă poetică desăvârşită, cum a făcut-o geniul eminescian. Tematica, în schimb, este una profundă, în care autorul „Luceafărului” s-a regăsit pe sine. Nu ne mai mirăm când pune pe seama „profetului” versuri ca acestea: ”Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,/ Ce suflet ţipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?.../ Sunt eu!... Privesc trecutul, şi-icoana lui barbară/ E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.”, pentru că ele exprimă deopotrivă spiritul amândurora.
Mihai Eminescu a desoperit în Andrei Mureşanu un suflet geamăn, fără îndoială, iar tabloul dramatic pe care i-l consacră este un fremătător poem de iubire şi suferinţă ce le-a cuprins deopotrivă fiinţa.
Adaugă comentariu nou