Povestea monumentului lui Matei Eminescu din Bistriţa. Fiul acestuia le mulţumeşte iniţiatorilor

Câţi bistriţeni ştiu cum a fost ridicat monumentul funerar dedicat fratelui lui Mihai Eminescu, Matei, cel care în ultimii ani a trăit la Bistriţa. Fratele mai mic al Luceafărului poeziei româneşti se stabileşte la Bistriţa în anul 1924, cinci ani mai târziu, în 1929, decedând, fiind înmormântat cu onorurile cuvenite în cimitirul din oraş. De aici începe povestea colonelului Emil Baciu, un mare pasionat şi iubitor al literaturii şi istoriei locale.

            - În anul 1971, terminasem studiile militare şi mă aflam la Bistriţa. Am participat la depunerea de coroane şi la ceremonialul solemn organizat la Cimitirul Eroilor. Eram şi eu militar şi doream în felul meu să-i cinstesc pe cei care şi-au dat viaţa pentru patrie. După ceremonial, împreună cu colegii şi prietenii mei, col. Alexandru Pop, Ioan Gui, Vladimir Anca am dorit să poposim câteva clipe şi la mormântul lui Matei Eminescu, fratele mai mic al genialului poet. Acest lucru l-am făcut cel puţin din două considerente. Matei Eminescu a fost ofiţer al Armatei Române, decorat pentru bravură în războiul de independenţă din 1877 şi în al doilea rând, pentru că Matei Eminescu era fratele genialului poet şi nu avea un mormânt aşa cum se cuvenea. Era un loc plin de buruieni, neîngrijit. Chiar atunci, în august 1971, am făcut o poză la mormântul lui Matei. Indignaţi de ceea ce văzusem, ne-am adresat profesorului de română de la liceul „Liviu Rebreanu”, pe care-l cunoşteam, fiindu-i elev odinioară, Leonida Dănilă. Ne-a împărtăşit nemulţumirea şi  şi-a arătat dorinţa de a face ceva.

            - Nu aţi apelat şi la autorităţile administraţiei locale din acea vreme?

            - După discuţia cu domnul profesor Dănilă, am constituit un comitet din care a făcut parte profesorul Dănilă, juristul I. Mânzat şi eu, tot jurist la acea vreme. Ne-am adresat primarului Bistriţei, domnul Andrei Weingarner, cel care ne-a pus la dispoziţie materialele necesare, sugerându-ne ca noi să găsim meseriaşii. Şi l-am găsit pe domnul Nedelea, un lucrător în piatră de toată isprava. L-am plătit tot noi, cum am putut, şi după o perioadă mormântul lui Matei Eminescu a fost gata, aşa cum se poate vedea şi astăzi.

            - Ştim că în acea perioadă mai trăia încă fiul lui Matei Eminescu, marele istoric, Gheorghe Eminescu. Nu aţi luat legătura şi cu acesta?

            - Domnul profesor Dănilă a întreţinut o bogată corespondenţă cu acesta. Chiar i-am trimis o poză de la mormântul tatălui său. Emoţionat, şi foarte mulţumit, ne-a trimis o scrisoare de-a dreptul tulburătoare pe care o redăm în cele ce urmează: „Mult stimate domnule profesor Dănilă. Mă grăbesc să vă confirm primirea scrisorii şi a fotografiilor care mi-au sugerat câteva reflecţii. Din lunga mea viaţă încărcată de atâtea epocale evenimente, n-au lipsit nici surprizele mari, nici emoţiile tari. Dar o surpriză atât de plăcută şi o atât de profundă emoţie ca cea produsă de frumoasa dumneavoastră scrisoare nu-mi aduc aminte a fi încercat din ziua când tânăr locotenent am participat la încoronarea de la Alba Iulia. De multă vreme, proiectasem împreună cu sora mea să luăm de la Bistriţa osemintele tatălui nostru şi să le ducem fie la Ipoteşti, fie la Belu, în cavoul familiei. Decesul surorii mele a făcut ca proiectul să fie amânat. Bineânţeles că astăzi, după mişcătorul dvs. gest, problema nu se mai pune. Şi este bine că s-a întâmplat aşa, fiindcă faptul că Mihai îşi doarme somnul de veci în Muntenia, părinţii lui în Moldova, sora lui, Aglaea, în Bucovina, şi Matei în Ardeal apare ca un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc. În ce mă priveşte, sorţii mi-au hărăzit şansa de a fi putut continua o tradiţie. Mihai, în 1877, a luptat cu redutabila lui pană gazetărească, în coloanele ziarului „Timpul”, Matei a luptat cu sabia la Smârdan şi Plevna şi eu la Mărăşeşti. Din toată cariera mea pot spune că cei mai frumoşi ani au fost aceia când, cu grănicerii mei, patrulam de-a lungul Nistrului, vegheaţi de zidurile cetăţilor lui Ştefan şi de umba uriaşă a marelui voievod. Cei din generaţia mea, pe care noi,  cu-n legitim orgoliu, am numit-o generaţia de la 1916, am trăit atât de multe şi atât de mari evenimente încât putem spune ca Octavian Goga „Prea grea povară în geana unei singure vieţi”.

            Iată, iubite domnule profesor Dănilă, numai câteva din reflecţiile pe care mi le-a sugerat gestul dumneavoastră cu o atât de puternică semnificaţie românească. Te rog să primeşti, o dată cu recunoştinţa mea, mărturia sentimentelor de caldă şi statornică prietenie. Am adresat o scrisoare de mulţumire şi tov. preşedinte al Consiliului Popular. Cât priveşte pe domnul Nedelea, care atât de fericit inspirat a modelat marmura, neştiindu-i adresa, vă rog pe dvs. să-i transmiteţi toate felicitările pentru realizarea artistică. În speranţa unei revederi, rămân al dvs., Gheorghe Eminescu – Bucureşti, la 3 septembrie 1977.

            - Cum vă explicaţi că atunci n-au intervenit scriitorii bistriţeni, ori conducătorii judeţului pentru ridicarea unui monument închinat memoriei lui Matei Eminescu?

            - Nu pot să spun nimic în această privinţă. Pot doar să-mi exprim satisfacţia că am readus în atenţie această poveste publicând şi scrisoarea lui Gheorghe Eminescu, actuală şi acum, în Anul Centenarului Unirii, că am reuşit să facem ceva spre a păstra memoria celui ce a fost fratele lui Mihai. Mai avem însă un gând, o dorinţă. Să facem ceva spre a salva, dacă se mai poate, casa-cabană, ce a aparţinut scriitorului, filozofului şi diplomatului Lucian Blaga. Poate vom reuşi.