A trecut la veşnicie colonelul Emil Baciu. El s-a îngrijit de memoria lui Matei Eminescu şi Lucian Blaga la Bistriţa

Colonelul Emil Baciu a trecut la cele veşnice. Pasionat de literatura şi istoria locală, acesta s-a ocupat, alături de alţi intelectuali bistriţeni, la refacerea mormântului lui Matei Eminescu, fratele poetului naţional. De asemenea, a fost constant preocupat de amenajarea unui muzeu în casa în care a locuit Lucian Blaga la Bistriţa.
Bunul Dumnezeu să-i dea odihnă veşnică şi să-l aşeze în rândul drepţilor.
Pentru dumneavoastră, am selectat două din materialele apărute în cotidianul nostru, sub semnătura lui T. Săsărman, care vorbesc despre grija pe care Emil Baciu a purtat-o memoriei lui Matei Eminescu şi Lucian Blaga.

Câţi bistriţeni ştiu cum a fost ridicat monumentul funerar dedicat fratelui lui Mihai Eminescu, Matei, cel care în ultimii ani a trăit la Bistriţa. Fratele mai mic al Luceafărului poeziei româneşti se stabileşte la Bistriţa în anul 1924, cinci ani mai târziu, în 1929, decedând, fiind înmormântat cu onorurile cuvenite în cimitirul din oraş. De aici începe povestea colonelului Emil Baciu, un mare pasionat şi iubitor al literaturii şi istoriei locale.
- În anul 1971, terminasem studiile militare şi mă aflam la Bistriţa. Am participat la depunerea de coroane şi la ceremonialul solemn organizat la Cimitirul Eroilor. Eram şi eu militar şi doream în felul meu să-i cinstesc pe cei care şi-au dat viaţa pentru patrie. După ceremonial, împreună cu colegii şi prietenii mei, col. Alexandru Pop, Ioan Gui, Vladimir Anca am dorit să poposim câteva clipe şi la mormântul lui Matei Eminescu, fratele mai mic al genialului poet. Acest lucru l-am făcut cel puţin din două considerente. Matei Eminescu a fost ofiţer al Armatei Române, decorat pentru bravură în războiul de independenţă din 1877 şi în al doilea rând, pentru că Matei Eminescu era fratele genialului poet şi nu avea un mormânt aşa cum se cuvenea. Era un loc plin de buruieni, neîngrijit. Chiar atunci, în august 1971, am făcut o poză la mormântul lui Matei. Indignaţi de ceea ce văzusem, ne-am adresat profesorului de română de la liceul „Liviu Rebreanu”, pe care-l cunoşteam, fiindu-i elev odinioară, Leonida Dănilă. Ne-a împărtăşit nemulţumirea şi şi-a arătat dorinţa de a face ceva.
- Nu aţi apelat şi la autorităţile administraţiei locale din acea vreme?
- După discuţia cu domnul profesor Dănilă, am constituit un comitet din care a făcut parte profesorul Dănilă, juristul I. Mânzat şi eu, tot jurist la acea vreme. Ne-am adresat primarului Bistriţei, domnul Andrei Weingarner, cel care ne-a pus la dispoziţie materialele necesare, sugerându-ne ca noi să găsim meseriaşii. Şi l-am găsit pe domnul Nedelea, un lucrător în piatră de toată isprava. L-am plătit tot noi, cum am putut, şi după o perioadă mormântul lui Matei Eminescu a fost gata, aşa cum se poate vedea şi astăzi.
- Ştim că în acea perioadă mai trăia încă fiul lui Matei Eminescu, marele istoric, Gheorghe Eminescu. Nu aţi luat legătura şi cu acesta?
- Domnul profesor Dănilă a întreţinut o bogată corespondenţă cu acesta. Chiar i-am trimis o poză de la mormântul tatălui său. Emoţionat, şi foarte mulţumit, ne-a trimis o scrisoare de-a dreptul tulburătoare pe care o redăm în cele ce urmează: „Mult stimate domnule profesor Dănilă. Mă grăbesc să vă confirm primirea scrisorii şi a fotografiilor care mi-au sugerat câteva reflecţii. Din lunga mea viaţă încărcată de atâtea epocale evenimente, n-au lipsit nici surprizele mari, nici emoţiile tari. Dar o surpriză atât de plăcută şi o atât de profundă emoţie ca cea produsă de frumoasa dumneavoastră scrisoare nu-mi aduc aminte a fi încercat din ziua când tânăr locotenent am participat la încoronarea de la Alba Iulia. De multă vreme, proiectasem împreună cu sora mea să luăm de la Bistriţa osemintele tatălui nostru şi să le ducem fie la Ipoteşti, fie la Belu, în cavoul familiei. Decesul surorii mele a făcut ca proiectul să fie amânat. Bineânţeles că astăzi, după mişcătorul dvs. gest, problema nu se mai pune. Şi este bine că s-a întâmplat aşa, fiindcă faptul că Mihai îşi doarme somnul de veci în Muntenia, părinţii lui în Moldova, sora lui, Aglaea, în Bucovina, şi Matei în Ardeal apare ca un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc. În ce mă priveşte, sorţii mi-au hărăzit şansa de a fi putut continua o tradiţie. Mihai, în 1877, a luptat cu redutabila lui pană gazetărească, în coloanele ziarului „Timpul”, Matei a luptat cu sabia la Smârdan şi Plevna şi eu la Mărăşeşti. Din toată cariera mea pot spune că cei mai frumoşi ani au fost aceia când, cu grănicerii mei, patrulam de-a lungul Nistrului, vegheaţi de zidurile cetăţilor lui Ştefan şi de umba uriaşă a marelui voievod. Cei din generaţia mea, pe care noi, cu-n legitim orgoliu, am numit-o generaţia de la 1916, am trăit atât de multe şi atât de mari evenimente încât putem spune ca Octavian Goga „Prea grea povară în geana unei singure vieţi”.
Iată, iubite domnule profesor Dănilă, numai câteva din reflecţiile pe care mi le-a sugerat gestul dumneavoastră cu o atât de puternică semnificaţie românească. Te rog să primeşti, o dată cu recunoştinţa mea, mărturia sentimentelor de caldă şi statornică prietenie. Am adresat o scrisoare de mulţumire şi tov. preşedinte al Consiliului Popular. Cât priveşte pe domnul Nedelea, care atât de fericit inspirat a modelat marmura, neştiindu-i adresa, vă rog pe dvs. să-i transmiteţi toate felicitările pentru realizarea artistică. În speranţa unei revederi, rămân al dvs., Gheorghe Eminescu – Bucureşti, la 3 septembrie 1977.
- Cum vă explicaţi că atunci n-au intervenit scriitorii bistriţeni, ori conducătorii judeţului pentru ridicarea unui monument închinat memoriei lui Matei Eminescu?
- Nu pot să spun nimic în această privinţă. Pot doar să-mi exprim satisfacţia că am readus în atenţie această poveste publicând şi scrisoarea lui Gheorghe Eminescu, actuală şi acum, în Anul Centenarului Unirii, că am reuşit să facem ceva spre a păstra memoria celui ce a fost fratele lui Mihai. Mai avem însă un gând, o dorinţă. Să facem ceva spre a salva, dacă se mai poate, casa-cabană, ce a aparţinut scriitorului, filozofului şi diplomatului Lucian Blaga. Poate vom reuşi.
...................................

După terminarea facultăţii, prin anii 70, bistriţeanul Emil Baciu, împreună cu un grup de colegi, coordonaţi de profesorul Leonida Dănilă, au avut iniţiativa amenajării mormântului lui Matei Eminescu, fratele genialului poet al Luceafărului. Iată că acum, acelaşi pasionat de literatură ne-a pus la dispoziţie câteva documente şi fotografii despre strădaniile depuse pentru amenajarea unui muzeu în casa în care a locuit, la Bistriţa, Lucian Blaga.
Dar, să reproducem câteva din însemnările acestuia: „Lucian Blaga a avut la Bistriţa o soră, Letiţia, căsătorită cu revizorul şcolar Ioan Pavel. În vizitele făcute aici şi în împrejurimile oraşului, pe Valea Bârgăului ori la Colibiţa, poetul şi-a dat seama de frumuseţea acestor locuri. Astfel, în 1939, aflându-se ca ministru plenipotenţiar la Lisabona, Lucian Blaga îi scrie surorii sale: „Aş vrea să cumpăr 5 până la 10 iugăre de pământ, grădină cu pomi şi pentru zarzavat. Mi-aş clădi şi eu o casă în stil ţărănesc. Acolo vreau să stau 5-7 luni pe an şi vreau să fie pe la Bistriţa”. Ioan Pavel şi soţia au cumpărat o casă ţărănească, cu vreo 5-6 iugăre de pământ, din care o parte era livadă. Lângă casă era un arbore Sequoia Gigantea şi o serie de anexe gospodăreşti. Când a venit Lucian, a cuprins de sus şi până jos cu ochii toată grădina, întregul spaţiu mirific, apoi a spus cu emoţie: acesta este adevăratul meu spaţiu mioritic”. Mângâierea noastră este minunea aceasta de gospodărie pe care o înjghebăm. Acum, mă bucur că pot să lucrez în linişte la întâiul volum al Trilogiei cosmologice. Luna aceasta îl dau gata”.
Asta se întâmpla cam în iunie-august 1939, când, instalat la Bistriţa, marele Lucian Blaga scria şi în paralel lucra şi în vie. Doamna Blaga îşi aranjează gospodăria şi adesea se scoală la 5 dimineaţa, dar îi prieşte. Dorli, fiica sa, are viţei, iepuri, iezi şi vaci şi iepe.
Mulţi ani în diplomaţie, membru al Academiei Române, profesor universitar la Cluj, iată-l pe Lucian Blaga la vârsta înfloritoarei maturităţi, simţindu-se acasă, aici, la Bistriţa, unde, în linişte, îşi macină idei şi imagini pentru un răstimp. Pentru un răstimp, pentru că lumea se cufunda în întunecaţii ani ai războiului, iar prin Dictatul fascist din 30 august 1940, nordul Transilvaniei a fost ocupat de nazişti. În aceste grele împrejurări, Blaga a trebuit să lichideze la repezeală gospodăria sa şi să se refugieze la Sibiu. Au rămas de la Bistriţa articole publicate, fotografii legate de rezidenţa lui Blaga la Bistriţa. Fotografiile reprezintă casa şi livada cu zarea către Heniu.
Profesorul Leonida Dănilă s-a preocupat de identificarea şi găsirea unor documente. Într-una din zilele toamnei, ne spune Emil Baciu, când se afla în practică agricolă cu elevii de liceu, în incinta Staţiunii Pomicole, mi-a dat un telefon din birourile acesteia: Emile, nu poţi să vii până la Staţiune, unde sunt în practică cu elevii, am să-ţi fac o surpriză. Am ajuns în Staţiune, şi domnul profesor radia de bucurie, identificase casa care a fost proprietatea marelui Blaga. Ne-am dus imediat acolo, la nr. 20, unde starea casei era destul de precară. Atunci am luat hotărârea să întreprindem câteva acţiuni menite să ducă la transformarea acesteia în muzeu. Am găsit, tot acolo, şi arborele despre care se spune că în locurile de origine atinge 140 m înălţime şi care poate trăi peste 2000 ani.
Profesorul Dănilă a scris atunci un memoriu primului secretar de partid din judeţ, în care a descris pe larg starea în care se află casa în care a locuit Lucian Blaga şi a propus câteva măsuri pentru ca acest spaţiu să devină un muzeu şi un loc de pelerinaj nu numai pentru iubitorii de literatură. Noi trebuie să fim mândri, să ştim că Lucian Blaga a fost legat şi rămâne legat de meleagurile bistriţene, scria profesorul Dănilă. De asemenea, profesorul Dănilă a întreţinut o corespondenţă cu rudele şi apropiaţii scriitorului de la Lancrăm, precum şi cu scriitorul bistriţean Aurel Rău, cel care, în tinereţe, i-a fost discipol.
Cu toate demersurile întreprinse de-a lungul anilor, cu implicarea unor factori de decizie de la nivelul culturii judeţene şi nu numai, casa în care a locuit Lucian Blaga a trecut de la un proprietar la altul, până când astăzi cu greu poate fi identificat spaţiul în care a locuit şi a scris marele filozof care este autorul Trilogiei cosmologice, Lucian Blaga, o mândrie pentru Bistriţa şi pentru întreaga ţară. Pe când, totuşi, se va amenaja un muzeu din ceea ce a mai rămas din căsuţa de pe Dealul Târgului în care a locuit Lucian Blaga? O întrebare care ar trebui să primească şi un răspuns concret.
Casa lui Lucian Blaga, de pe Drumul Dumitrei Vechi, nr. 20, a fost cumpărată de Anuţă Gheorghe şi vândută lui Moldovan Ioan. Casa, zidită de Blaga pentru o „aşezare definitivă” şi păstrată în cea mai mare parte aşa cum a conceput-o, ar trebui să fie un loc de reculegere şi pelerinaj, omagiind memoria poetului şi permanenţa cuvântului românesc, în concordanţă cu frumuseţea munţilor.