Două avertismente

În 2010, cel mai bun specialist al Vaticanului în probleme sociale, Reinhard Marx, a publicat o carte cu un titlu care spune totul: Das Kapital. Plädoyer fur den Menschen (Knaur, München, 2010). El a reluat tentativa lui Karl Marx, din Das Kapital (1867-1883), de a explica funcționarea economiei și societății moderne. Nu numai tizul a fost incitant, deși nu este nici o legătură de rudenie între cei doi, ci și faptul că Reinhard Marx a fost numit episcop de Trier, orașul în care s-a născut Karl Marx.

La Trier, Reinhard Marx a retrăit istoria, mai ales că din același oraș s-a ridicat, cu decenii în urmă, un alt foarte calificat specialist al Vaticanului în chestiunile sociale, Oswald von Nell-Breuning. Din regiune venea, de altfel, cel care a fost contraponderea teologică la teoriile sociale ale lui Karl Marx în timpul vieții acestuia – Wilhelm E. von Ketteler.

Tot aici, însă, Reinhard Marx s-a confruntat cu prezentul aspru. Între altele, a trăit, cum relatează, mutarea firmei Nokia de la Bochum, oraș care cade în eparhia de Trier, la Jucu (Cluj), mutare care a lăsat în urmă mii de șomeri. Autoritățile române de atunci au asigurat avantaje firmei (teren și alte facilități) și promisiuni (autostradă spre Viena, aeroport pentru avioanele wide bodies și trei mii de locuri de muncă pentru ingineri, maiștri și muncitori chinezi). China, de altfel, a fost cea care a stat în spatele aranjamentelor.

Reinhard Marx a salutat în cartea sa faptul că necăjiții de români se vor putea bucura de venirea unei firme cu impact global pe meleagurile lor. El a prevenit, însă, că s-a ajuns în anii noștri la „capitalismul de caravană (Karavanenkapitalismus)”, care este interesat doar de condiții mereu mai bune de valorificare a investițiilor, încât firma va pleca și din România. Ceea ce s-a și întâmplat la scurt timp.

Într-o ingenioasă scrisoare către Karl Marx, care deschide cartea sa,  Reinhard Marx reevaluează „capitalismul”, „economia de piață”, „capitalul”, „munca”, „pauperizarea”, „demnitatea umană”. Nu stăruim aici asupra analizei conceptuale. Ea a concretizat, în mod strălucit, economic și sociologic, ceea ce Joseph Ratzinger – Benedict XVI a profilat la nivelul viziunii globale – nevoia unei „noi sinteze umaniste” pentru a scoate umanitatea din crizele timpului nostru.  Reinhard Marx  a dat în fapt o analiză de referință a stării sociale a Europei. Ridicat la rang de cardinal, el este astăzi practic al doilea om ca influență sub aspectul concepției în Sfântul Scaun actual. 

Să ne oprim însă, mai întâi, asupra diagnozei pe care o propune Reinhard Marx. El a spus simplu și fără ocolișuri: „privesc cu îngrijorare tendința spre o dezvoltare periculoasă, de preschimbare a ceea ce noi numim în Germania și în alte țări economia de piață, din nou, într-un capitalism primitiv. Criza financiară internațională din vara lui 2008 ne arată cât se poate de clar cât de rapid intrăm pe o pantă descendentă atunci când pe piață morala și etica sunt excluse și când se crede că se poate renunța la o politică a ordinii de stat care ține mișcările pieței pe rutele binelui comun“ (p.296). Nu este aici vreo năzuință refractară la economia de piață, dar este vorba de a face o schimbare în altă direcție. „Libertatea, cum a trebuit să învățăm în anii de după 1989, rămâne mai departe un bun scump, pentru care trebuie să facem eforturi stăruitoare. Democrația liberală, statul de drept și economia de piață liberă stau într-un mod nou în fața cerinței de etică” (p.295). Faptul fundamental este acela că, așa cum declara un șef al Fondului Monetar Internațional, „dezechilibrele extreme în împărțirea beneficiilor bunăstării devin tot mai mult o amenințare la stabilitatea politică și socială”. Reinhard Marx argumentează pe larg teza că „ciocnirile cauzate de bunăstare dintre țările sărace și cele bogate mai curând sporesc; în întreaga lume crește sărăcia relativă” (p.19). Inclusiv în cele mai dezvoltate țări din Europa, sărăcia relativă urcă spre mijlocul societății! Iar dacă situația arată astfel în Germania, ne dăm ușor seama cum este ea în alte țări.

Pe aceste baze, Reinhard Marx formulează un avertisment.  Dacă nu vor stopa pauperizarea, inclusiv cea relativă, dacă vor continua să adâncească decalajele sociale, în loc să le suprime, societățile de azi se vor trezi că pe cealaltă parte a străzii, dar mergând în sens invers, vor apărea Karl Marx și adepții. Căci, „cotitura din 1989 conține nu numai <criza marxismului>, ci și datoria de a elabora acum, într-o economie de piață globală, alternative mai bune pentru depășirea nedreptății și sărăciei” (p.6-7). În jurul lui 1989 a fost o speranță, o șansă și o ocazie de a părăsi orice abordare care realizează mai puțin decât libertățile și drepturile imprescriptibile , dreptatea și bunăstarea cetățenilor.

Observând cum stau lucrurile în societățile de azi, se poate formula un al doilea avertisment, oarecum simetric. Dacă nu iau în serios libertățile și drepturile umane, iar democrația o bagatelizează subordonând-o la orice alt scop  al celor care au apucat să pună mâna pe pârghiile de decizie, aceste societăți se vor trezi că pe cealaltă parte a străzii, dar mergând în sens invers, va apărea, însoțit de aplauze, un alt teoretician al schimbării radicale  -  Martin Heidegger, cu întreaga sa viziune a viitorului național-socialist al Europei. Karl Marx ataca direct sistemul economic al proprietății private. Martin Heidegger atacă direct sistemul politic al  democrației.

Probele justificative pentru  al doilea avertisment nu sunt oarecari. Cum știm, Abraham Lincoln, de pildă, apăra democrația ca “guvernare a poporului, de către popor, pentru popor”. Azi, în practica europeană, democrația arată altfel. Britanicul Colin Crouch (Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008) spune direct că s-a intrat în « postdemocrație ». “Conceptul desemnează o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, precum înainte.  Alegerile, care pot să ducă la situația în care unele guverne sunt constrânse să plece, în care, în orice caz, team-uri concurente de experți în relații publice controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experți. Majoritatea cetățenilor joacă în această situație un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacționând doar la semnalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, efectiva politică se face în spatele ușilor închise, ce reprezintă, înainte de orice, interesele economiei” (p.10). Așa stând lucrurile, în vreme ce instituțiile democratice rămân, formal, mai departe intacte, procedeele politice și guvernele se manifestă tot mai mult într-o direcție tipică pentru timpurile predemocratice. “Influența elitelor privilegiate crește, cu urmarea că proiectul egalitar este confruntat tot mai mult cu propria lui neputință” (p.13). Din egalitatea cetățenească aflată la baza democrației a mai rămas o pretenție goală, iar guvernarea de către și pentru popor o temă de simpozioane.

În Germania, teoreticienii acuză încă ceva. Yvonne Hofstetter (Das Ende der Demokratie. Wie din künstliche Intelligenz die Politik übernimmt und uns entmündigt, Penguin, München, 2018) vorbește acum fără ezitare de „sfârșitul democrației”.  „O societate străbătută de rețele digitale, care este supravegheată nu numai de giganții comerciali ai Internetului, ci și de serviciile secrete ale statelor la fiecare pas și moment, nu este mai mult, ci mai puțin autodeterminată. Ea posedă nu mai multe, ci mai puține libertăți. Aplicanții își afectează sfera privată și-și pierd influența asupra vieții lor în măsura în care renunță la controlul asupra datelor personale și autodeterminării” (p.33). „Maturitatea civică (Mündigkeit)” a cetățeanului, care întreține de fapt democrația, este sub asalt. De pildă, odată cu trecerea Google-Online la folosiri gratuite ale serviciilor, se plătește cu datele personale. Aceste folosiri gratuite ascund faptul că se câștigă mai mult stocând și folosind  datele personale ale utilizatorilor Internetului și mediilor de socializare în scopuri comerciale sau pur și simplu pentru a-i manipula.  „Abia cu  Smartphone viața noastră este strâns cuplată cu megacomputerul global, descentralizat, care ne observă permanent și ne solicită fără pauză interacțiunea” (p.42). S-a intrat într-o fază nouă  a modernității – faza în care se generează bani din date și informație. Iar, odată cu concentrarea asupra datelor personale ale utilizatorilor, începe instituirea unei supravegheri asupra persoanelor. De pildă, 60% din comunicațiile care au loc în Germania sunt în mâna firmei Google și sunt cunoscute de aceasta. Pe deasupra, granițele între supravegherea în treburi de stat și supravegherea vieții private se dizolvă inevitabil. Democrația a fost deja depășită spre o „societate a controlului (Kontrollgesellschaft)”.

Iar dacă democrațiile cele mai solide de pe continent – Anglia și Germania – acuză declinul grav al democrației, ne dăm seama ce se petrece în alte locuri. Alte țări doar adaugă la declin situații jenante. Bunăoară, pe fondul desfigurării democrației, în mai multe țări se și vorbește de „juridism” – situația în care justițiari, adesea dintre cei plini de carențe profesionale, cred că este timpul ca, în numele independenței justiției, să procedeze după cum îi taie capul și să stabilească guverne, câștigători de alegeri și să pretindă să facă legile. Nu mai vorbesc de  penibila „inovație” istorică, evident anticonstituțională, din România actuală, în care s-au semnat (2009-2016) protocoale de „cooperare”  procurori, judecători, servicii secrete, iar de cincisprezece ani vârful nu are preocupare mai importantă decât cum să-i aibă la mână pe șefii armatei, serviciilor secrete, procuraturii, judecătoriilor, spre a elimina rivali cu ajutorul acestora.

Am rămas la cele două avertismente, dintr-un motiv neconvențional. Gânditori cuprinzători, se știe, au conceput în fel propriu societatea modernă, au propus soluții la crize și au indicat subiecții acțiunii. Kant și-a pus speranțele în formarea unei comunități  luminate a ființelor raționale, Adam Smith în liberali, Hegel în înaintarea Rațiunii în istorie, Jefferson în democrații reflexivi, Nietzsche în personalități capabile să deschidă orizonturi, Charles Peirce în comunitatea ființelor care gândesc și acționeză, Spengler în cei legați de economia funciară, Husserl în intelectuali, John Dewey în democrați. Karl Marx și, mai târziu, Martin Heidegger au mers, însă, până la a căuta un subiect al istoriei mai localizabil și au elaborat, fiecare în felul său, o „metapolitică”. Primul a crezut că proletariatul va fi subiectul decisiv al istoriei, al doilea că adepții național-socialismului vor decide viitorul. Numai că și unul și altul scot societatea modernă din modernitate – adică economie a inițiativei private, comunități luminate ale conviețuirii raționale, stat al libertăților și drepturilor imprescriptibile, pluralism politic și democrație parlamentară, cunoaștere și reflexivitate nelimitate. De aceea, avertismentele îi implică pe cei doi.

Deseori, gânditorii ajung  să domine politici. Cazul Karl Marx este cunoscut. Cazul Martin Heidegger intră pe scenă mai viguros decât oricând odată cu Caietele negre (2014-) ale filosofului. Se poate anticipa că acestea nu vor rămâne simplu document de istorie a filosofiei.  Impactul lor politic va fi considerabil. La unii, Caietele negre vor consolida conștiința critică asupra rătăcirilor istoriei (tehnicism, formalism instituțional, noul feudalism, hedonism). La alții, vor întări prejudecăți privind iudeo-creștinismul, în spatele cărora va înflori  un nou păgânism. În Europa, unii vor repune în discuție dosarele istoriei.

Ce piese ale Caietelor negre vor afecta democrația? Sunt de părere că în primă instanță este vorba de trei asemenea piese. Prima este aducerea de către Heidegger a ceea ce este diferit – liberalism și bolșevism, democrație și dictatură, întreprinzători onești și comercianți veroși – la numitor comun, sub afirmația că „toate sunt același lucru”. Or, nu poți face democrație fără delimitările politice impuse de viața însăși. A doua este scoaterea completă din discuție a eticii. Or, democrația are nevoie de resurse culturale, de etică în primul rând, și nu supraviețuiește fără acestea. A treia este certitudinea dogmatică „eu cred că ...și, deci, așa este!”. Or, nu este democrație unde cineva este opac la fapte și crede că are acces singur și indiscutabil la adevăr.

Unii au înțeles din timp, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ce venea odată cu „socializarea mijloacelor de producție” și „dictatura proletariatului”,  pentru care pleda Marx, și au exprimat avertismentul. Au fost însă multă vreme prea puțini. Furați de jocurile lumii, azi prea puțini înțeleg ce vine dinspre declinul democrației de pe Continent și de la criticii neînduplecați ai acesteia.

Și la noi, unde ideile din afară ajung adesea în formă caricaturală , mulțimea haștagiștilor „săturați” de partide, a celor care nu au altă soluție decât  încarcerarea rivalilor, a celor obsedați de impresii neverificate, nu face decât să contribuie la distrugerea democrației, așa precară cum este. De interesul public, care este valoarea primă a democrației, cum spun pe bună dreptate americanii,  nici vorbă la acești „rezistenți”, mai curând  lipsiți de cultură și iresponsabili. Cum spunea un eminent istoric britanic, în asemenea atmosferă nici democrația, nici rezultatele benefice nu au cum să fie.

Efectele Caietelor negre nu vor fi în democrații mai solide, precum Germania sau Anglia, ci în țări cu dezbatere publică slab dezvoltată. Pentru Europa actuală, cu tragediile trecutului ei, cu nesiguranțele ce se trăiesc astăzi și cu sărăcia de viziune a celor care  iau acum deciziile, ar trebui să fie limpede, totuși,  anvergura provocărilor din Caietele negre, ale unui filosof care este, volens-nolens, dintre cei cu pondere.

Două întrebări tulburătoare rămân, însă. Doar le menționez. De unde vine periodica oboseală a Europei? Au fost euforii ale eliberării în 1945, în 1989-90, satisfacții ale construcției, precum în 1993. De ce elanul lor se stinge atât de repede?  Și, peste toate, de ce democrații, în care indirect Kant și Hegel, dar manifest Jefferson și Dewey și-au pus nădejdile,  nu reușesc să imprime ei direcția și lasă democrațiile în bătaia vântului?