Etiologia iubirii. Poezie romantică, realitate transfigurată

Tema predilectă în lirica lui Gavril Moisa este sentimentul încarnat și dezbrăcat al celei mai diafane trăiri a ființei umane, încătușata descătușată de spirit și har, iubirea, care înmănunchează în termen toate câte o înconjoară ca natură idealizată. Gavril Moisa este operatorul care mânuiește farmece îmbătătoarea și bice electrice de mătase.
În „O poezie ești...” poetul se arată mereu ca un pierdut și veșnic regăsit spirit năpădit de dorinți contradictorii. Nu știe care este cel mai ales dintre sentimente, dorul de femeia iubită care îl copleșește ori farmecul iubitei, dorul de cerul fără nori ori de ceea ce a fost odată. În cele din urmă, nu se știe dacă poetul vrea să cunoască ceva anume sau vrea să uite ceea ce a uitat demult. Formula căutat romantică de explorare a iubirii îi îngăduie orice sentiment, și cel al statorniciei jurate și cel al pierzaniei din joacă vinovată.
Iubirea nu se cere păzită. Iubiții sunt farurile care o călăuzesc. Călătoria lor fie pe un lac, fie pe marea învolburat mătăsoasă tot în îmbrățișări fierbinți eterne sfârșește. Metaforele curg în valuri, ca dedicații și dedicare totală femeii iubite. Nu sunt meandre ale minții involburate de dorinți, sunt rostiri lirice simple, de unde și senzația de învăluire continuă și adorare. Femeia iubită nu trebuie uimită prin vorbe și gesturi, ci trebuie rostită și înălțată din priviri și buze sărutate. Darurile devin simboluri iar regăsirea o joacă de adolescenți. Clipele de înstrăinare devin motive de rugă și împăcare. E adevărat, ca poetul să își permită orice gând și orice încercare a sentimentelor, în splendoarea lui pe care o crede și vinovată, și răpită de neantul regăsirii, se scaldă în imagini lingave și în portrete aurite, pentru ca, în final, trimful să aparțină numai protagoniștilor. Ființa unică își împarte harurile și se dedică splendorii care urcă și cade la cer în ghemul timpului rezervat numai lor.
Poetul se întunecă atuncă când greșește cu gândul, dar știe că iertarea îl așteaptă cu brațele întinse, iar fiorul sentimentelor se dezlănțuie ca lumina din potire. Astfel iubirea se încarcă de divinitate și se preface în rugăciune rostită în tăcere. Învocarea cerului, a primăverii și toamnei, a văzduhului și genunilor, a apelor vieții apar ca trucuri ale jocurilor mature. În astfel de clipe, poezia poate deveni solemnă, pentru ca revărsarea căldurii orchilor să nu întârzie, să capete contur și simțire armonioasă.
Femeia este începutul și sfârșitul existenței. Dincolo de ea sunt așezate vise, imnuri, îndemnuri, chemări, împliniri, respingeri de-o clipă, care împletesc virtuțile celor furați de sentimentul iubirii. Poetul este arheologul și constructorul care își împlinește rostul, crede el, dăruit în totalitate.
Când știi că iubita te te vinde timpului iar de uimire îți pierzi cuvintele, speranța cufundării în eternitate capătă aripi până la aștri nocturi.
Autorul mărturisește căutările lui, investigațiile lui: „Pentru mine poezia este un dar al sufletului. (...) Trăind în iubire, am dorit să dăruiesc și eu iubire. Albert Einstein spunea despre iubire că «este o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este o forță care include și guvernează totul, este în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este iubirea»”.
În câteva secvențe din volum, Gavril Moisa se dedică sentimentelor de patrie, edificări mai puțin întâlnite în lirica de astăzi. Simțămintele și retorica devin cele ale unui bard, amintind de Coșbuc și Alecsandri, sau de Ioan Alexandru, până la identificarea cu istoria și gloria istoriei țării. Sentimentele se exprimă la fel de curat, ca iubirea și arderea în vis și în lupte, înălțătoare și deloc conjuncturale. Astfel de sentimente nu se negociază, nu se rostesc în șoaptă, ci numai solemn și incantat. Patriotismul nu este o lozincă, așa cum cred unii istorici „moderni”, ci un simțământ natural, firesc, omenesc.