Noi şi saşii

Marile fapte istorice se desăvârşesc atunci când popoarele sunt însufleţite de un proiect grandios, a cărui înfăptuire este considerată de interes vital. Românii au fost şi ei stăpâniţi de o astfel de credinţă, graţie căreia admirabila generaţie paşoptistă a pus temelie statului român modern şi i-a câştigat independenţa. Acea credinţă a călăuzit naţiunea română să treacă prin marea încercare a Primului Război Mondial şi a desăvârşit unitatea naţională în cadrul României Mari. În scurt timp însă, puterile au început să ne părăsească atât de mult, încât astăzi apărem ca un popor vlăguit, nu numai incapabil să-şi amintească de un trecut bogat şi glorios, cu personalităţi de care avem tot dreptul să fim mândri, dar şi lipsit de curaj şi indecis să sădească în sufletul tinerelor generaţii o istorie în care adevărurile să nu fie falsificate sau rostite doar pe jumătate.

De ani de zile le este sugerat liderilor din învăţământul bistriţean să introducă în liceu un curs facultativ de istorie locală, fără incursiuni savante în trecut, dar suficient de explicit pentru a încerca să clarifice legăturile şi interesele saşilor în această regiune pe care au colonizat-o în urmă cu 850 de ani, dar şi strădaniile românilor autohtoni pentru recunoaşterea libertăţilor şi drepturilor lor. Explicaţia istorică ar înlătura disimetria existentă la ora actuală în privința întrebărilor care până acum nu au găsit răspuns sau răspunsul a fost nesatisfăcător ori pur şi simplu a fost unul fals.

Desigur, dacă românii trebuie să dea o justă recunoaştere acelei imense contribuţii aduse de coloniştii saşi la ridicarea culturală şi materială a Transilvaniei, în general, şi a Bistriţei, în particular, tot aşa şi saşii trebuie să aibă tărie să admită că după ce în Europa se declanşase „primăvara popoarelor”, menţinerea cu obstinaţie a unui sistem de privilegii şi prejudecăţi de către patriciatul săsesc nu mai era posibilă.

            Cu alte cuvinte, este vorba despre ceea ce susţinea Ion Raţiu, Preşedintele Partidului Naţional Român, la 18 mai 1894, în cadrul depoziţiei susţinute în „Procesul Memorandiştilor”: „Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa acestui popor însă nu se discută, ci se afirmă. De aceea nu ne dă în gând să venim înaintea dvs. să dovedim că avem dreptul la existenţă. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa d-voastră; nu putem decât să acuzăm în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea şi limba. De aceea nu noi suntem aici acuzaţi, suntem acuzatori”.[1]

Desigur, faptele s-au consumat, dar poate este timpul să ne reamintim din nou de promisiunile făcute de Iuliu Maniu în anul 1918 la Alba-Iulia: „Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor… Noi nu vrem să verse nimeni lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri… Noi nu voim să răpim individualitate etnică, nici fiinţa naţională a acestor neamuri. Noi nu voim să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba şi credinţa în care vrea să trăiască.” [2]

            În virtutea acestor idealuri, oare vestitul „Gimnaziu săsesc” de pe Fleischeralee nu ar fi trebuit să-şi păstreze străvechiul nume, cel care l-a făcut faimos peste ani şi care alături de Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud au dat posibilitate numeroaselor generaţii de tineri să-şi înceapă drumul spre performanţe greu de imaginat vreodată?[3]

După ani de proletcultism, românii bistriţeni aşteaptă şi ei ca statuia lui Andrei Mureşanu, „amplasată lângă biserica săsească, pe un soclu rămas de la unguri”, să fie readusă acolo unde fusese ridicată iniţial, adică în faţa Bisericii româneşti din Piaţa Unirii, locul unde s-a închegat pentru prima dată nucleul românilor din oraş.[4]

 În schimb, Piaţa Centrală ar putea fi redecorată cu un monument care să ne readucă aminte de zbuciumatul trecut istoric al vechiului burg transilvan, din care să nu lipsească judele Thomas Werner[5], domnitorul Petru Rareş, iar la picioarele lor, decapitatul primar Andreas Beuchel.[6] O operă de artă pe care autorităţile locale o pot include în amplul proiect, de altfel demn de toată lauda, de reconstrucţie a oraşului.

În acest fel, respectul între oameni, respectul între naţiuni ar lua locul indiferenţei, ignoranţei, prejudecăţilor şi criticii de doi bani, care ne devastează minţile şi ne răcesc sufletul.