Nostalgia Melaniei Cuc

          Doamna Melania Cuc este o Femeie care prospectează prin Galaxii paralele și Estuare, chiar și în Miercurea din Cenușă, trece prin Vara leoaicei cu Jurnalul de la Căpușa și Cartea cu coperți, sub braț, îl descoperă pe Iisus din podul bisericii, cu Mersul său pe apă, dezleagă Fructul oprit într-un Roșu cardinal, pe un Peisaj lăuntric numit Șotron, agățat de Dantela din Babilon, Cântând în Dracula și găsește Impozitul pe Dragoste când nu mai credea să-l găsească.

          ,,Eu voi ridica o biserică din poeme”, ne spune scriitoarea, iar eu, tot nostalgic spun, privirea doamnei Melania prospectează depărtări nebănuite, iar dorul dânsei, venit din lipsa unei clipe, neavând unitate de măsură, se simte și se respiră în farmecul sublim al unei clipe de primăvară, pe undeva însă mai plutește un fel de fericire a durerii, însă și o contopire a sensurilor și o duioșie a distanțelor. Iarba verde de acasă, din Archiudul său drag, are atât de mult dor în ea, încât vedem cu uimire că și îmbrățișările amânate ne dor și ne bucură în același timp.

          Doamna Melania, jumătate Femeie și jumătate vis, merge pe strada felinarelor târzii, se ascunde într-o floare de tei, gustă toamna din poeme, la marginea liniștii, își scrie insomniile și oprește clipa pe genunchii săi.

          Este singură pe peronul micii gări din pustiu...ferestrele ascund atâtea nuanțe ale timpului...de argint este noaptea și visul...în așteptarea celor ce nici nu vin, nici nu pleacă...coboară norii pe umerii săi...simte vântul din părul său împletind din flori cunună sub o ploaie de magnolii...o lacrimă adormită pe haina depărtării...ora aceasta nu are timp și nici anotimp, nu are lacrimi...să respectăm ora veșniciei un pic oprită în loc...

          Fericirea nu există decât în liniște. Chemare inexplicabilă, o ușoară deschidere pentru un vis încă nevenit, nedumeriri și căutări, respirații neștiute până acum...