Nostalgii - Sandu Al. Raţiu, editura Eikon

Cititorule,
Ce riscant acest titlu pentru o carte, ai zice, în primul moment. Nu-i aşa? Cine mai are nevoie de nostalgii? Nostalgie… Oare de câte ori conştientizăm că e un substantiv de genul feminin? Că tristeţea – ce intră în perimetrul semantic al acestui cuvânt – e un spasm, un gheizer ce vine din spaţiul matricial? Că melancolie (alt sens conotativ al nostalgiei) e de sorginte feminină, maternă? Cuvântul ne duce imediat la un gând, o stare provocate de dorinţa de a regăsi, de a revedea ceva iubit, de a retrăi momente din trecut. Dar nostalgia înseamnă şi o dorinţă neîmplinită, un dor neastâmpărat, un alean.
Or, această stare, nevoie sufletească este o componentă a romantismului etern, fără de care
existenţa umană ar fi searbădă. Numai că acum, în cartea lui Sandu Al. Raţiu, vei descoperi, cititorule, o ipostază neaşteptată a nostalgiei: dorul după un timp biblic. Zice poetul: „Umbra mă însoţeşte cu vaierul pădurii,/ capricornii-şi pasc cu sete zodiacul;/ peste orizontul nădejdii s-or scutura alunii,/ lumina lină vine din înaltul.” Se ştie că lumina lină e simbolul liric al divinităţii cristice.
Nu întâmplător, aproape fi ecare poem se aşază ideatic pe o construcţie poetică în care se întâlnesc două elemente morfologice: „lumină” şi un verb la modul conjunctiv („să prindem”, „să intri”, „să dai”, „să-mi arate”, „să mângâi”, „să ies”, „să cresc”, „să naştem”, „să-l chemăm” etc. etc.). Conjunctivul este cel mai apropiat de dorinţă, de aspiraţie. Aceste două elemente sunt elocvente pentru starea de spirit a poetului aflat în aşteptarea zilei întoarcerii. Se înţelege încotro.
Aspiraţia spre albastrul transcendent, spre înălţimi, e marcată nu numai de invocarea unor momente şi obiceiuri ale calendarului creştin, ci şi de simboluri ce înfăşoară lumea concretă, terestră. E edifi cator şi admirabil în acest sens poemul „Floare de colţ, floare colţată”. Fireşte că uneori nostalgia poetului cunoaşte şi momente „mirene”: „Într-o strungă de lumină oftează ciobanii,/ cu o prelucă uitată în uimiri de vânt;/ să-mpodobesc amintirea cu alte înţelesuri şi anii/ să-i deapăn uşor într-un ghem de vânt.”
Ici-acolo apare câte o fulguraţie ce aminteşte de T. Arghezi, V. Voiculescu sau Ioan Alexandru. Aceste apropieri de universul poetic religios al maeştrilor este inevitabilă, fi rească, dar astfel Sandu Al. Raţiu e înnobilat cu calitatea de a fi „alături”; desigur, printr-un limbaj nu mimetic, ci original, specifi c. De aceea, cititorule, te vei lăsa cu plăcere sedus de lectura cărţii.
Nu e mai puţin adevărat că această carte nu poate fi citită dintr-o răsuflare, ci pe îndelete, ca şi cum în fiecare zi ai rosti o rugăciune.
„Nostalgii” e o carte care vine către tine, cititorule, astfel: Acesta sunt eu, Sandu Al. Raţiu, poetul, acesta eşti tu şi, deschizând cartea, o să ai revelaţia că aveai nevoie de mine, pentru că te aşteptam cu delicateţe şi bunăvoinţă.