Carte de dor

Cu ce se-nvelește poetul ? Între întoarcere şi întâlnire, între obsesia zilei întoarcerii şi întâlnirea cu un necunoscut, poetul se-nveleşte cu o carte de dor scrisă departe, în afara cercului, nu pentru a fi trimisă ci pentru a fi păstrată în dreptul inimii, aşa cum cel plecat în cătănie păstra pavăză îngălbenită, cartea de acasă. Doar că el, poetul, scrie pentru sine, iar scriind despre acasă el scrie despre sine. Astfel desenează un cerc: un cerc al nostalgiilor. Este vorba despre cel mai recent volum de poeme al lui Sandu Al. Raţiu, apărut la Editura Eikon, în anul 2011, volumul „Nostalgii” cu o prefaţă de o elegantă rigoare semnată de Cornel Cotuţiu şi ilustrat cu acuarele de o delicată transparenţă şi transcendenţă ale lui Maxim Dumitraş.
„Nostalgiile” lui Sandu Al. Raţiu sunt o carte scrisă cu pana muiată într-o cerneală de trei ori neagră: de dor, de dragoste şi de tristeţe, aceşti trei pigmenţi ce colorează, cernite, nostalgiile. Volumul este o continuă căutare a originilor, cântul eternei reîntoarceri, promisiunea revenirii acasă de pe valurile tumultoase, în fierbere ori amăgitor serene ale vieţii. Acasă este un loc sacru, este vatra, este acel punct nemişcat din univers în care, la un moment binecuvântat, a început mişcarea, curgerea, totul... a început viaţa. Este centrul lumii, buricul pământului. Restul, e o continuă, perpetuă, chinuitoare sete de reîntoarcere.
Am putea crede că acest punct asociat de către autor în poemele care îl cartografiază cu minuţiozitate pătimaşă, cu privire fierbinte, îndrăgostită, asociată unui leagăn primordial este un spaţiu geografic, dar spaţiul spre care tânjeşte poetul este unul situat, cum o arată chiar cheia oferită în cele două motto-uri, prin cuvintele din începutul şi sfârşitul lor: întoarcere şi necunoscut. Este vorba de o întoarcere deci în (acum) necunoscut, este o carte elegiacă despre bănuirea, pipăirea prin introspecţie, intuiţie, meditaţie, rugăciune, din tumultul valurilor ce fierb în oceanul amneziei, a altceva, a altcândva, a altundeva, mai departe, mai presus de carne şi sânge. Este un punct, un loc, un spaţiu de lumină şi azur, populat cu stele, fie ele aştrii ori părinţi, îngeri ori iubiri, situat sub măguri îndrăgostite, măguri de dor: ”gândul/ purtat pe măguri până”n cerul sfânt”, ”cuvântul acesta mă frământă şi saltă/ precum apa-lumină peste pietre”, ”urcările luminii”, ”cerul aplecat”, ”văzduhul întreg alunecă pe ape”, ”luna să ia măguri în braţe/ şi straturi plivite de zâne”.
Cât timp va mai curge pentru peregrin până la binecuvântata întoarcere acasă? Nostos(greacă) = întoarcere. Nostimon emar (greacă) = zilei întoarcerii. Odisea I 9, 168 şi 354; Nostimon emar = Obsesia zilei întoarcerii. Sub acest semn al zilei întoarcerii trăite ca o obsesie stă volumul. Este însemnată această zi cu nostalgie şi ardoare, este teamă şi speranţă, căutare şi zbucium, aşteptare şi dor, dar nicicând resemnarea nu stă sub semnul ei. Şi există speranţa, transpare printre versuri, că semnul omului aflat supt vremi, dus colo-colo de valurile vieţii, destinului, semnul zilei întoarcerii acasă este unul învingător acum, ca şi cândva: „Prin acest semn vei învinge” („εν τουτω νικα”, „in hoc signo vinces”) (Lactanţiu, De mortibus persecutorum 48, 5).
Când va veni însă ziua aceea, ziua în care cântului Odiseei i se pune punct? ”Cît despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri (...)”. Marcu 13, 32
Va fi atunci când ”câte unul din noi îşi ia cuvintele cu el şi se mută singur pe o colină. Îşi face acolo coliba lui. Iar ceilalţi vin s-o viziteze.” (Gabriel Liiceanu – ”Întâlnire cu un necunoscut”, ed. Humanitas, 2010, p.124)
Erou al propriei Odisee, poetul rămâne orb la tumultul colorat al lumii, el contemplă cu văzul lăuntric, al inimii perfecţiunea unei alte lumi cu care tânjeşte spre uniunea deplină, stând sub metafora nuntirii. Nostalgia după această lume, pe care o (re)cunoaşte, redesenează transcendentul, Edenul, acel loc îmbrăcat pururea într-o sărbătoare caldă şi luminoasă precum Crăciunul, acest altundeva, ”puf de amintire uşor ca o clipă”, îl traduce în sistem Braille pentru toţi ochii nevăzători. Şi astfel amintirea devine litanie psalmodiată alternativ de către poet şi de către cititor, un cantus planus cu intarsii de incantaţie, tânguire şi descântec, verdict şi îndrumar: ”să pot păşi iarăşi peste timp şi nume”, ”să dai din tine ca dintr-o pâine”, ”să ne găsim un loc între cuvinte”, ”să sar din piatră-n piatră”, ”să ne întoarcem la firea cea dintâi. Un poem precum Cufărul tatei (Spirala devenirii) se cuvine a fi salutat în mod special.
Prin „Nostalgiilor” sale Sandu Al. Raţiu ne îndeamnă ”să naştem din moarte ca o stea căzătoare”. Un viitor volum ar putea oferi acestor meditaţii elegiace alintul unei a doua distilări, patina gândului, ca şi patina vremii punând în lumină noi ”zări ninse peste suflet”.