EDITORIAL: Chinurile iubirilor și poezia (I)

Iubirea mută munții, se zice. Nu avem cum să contestăm puterea sentimentului, confirmată atât de des în istoria omenirii. Când este vorba de poezie, însă, pe lângă paginile antologice ale marilor creatori, abuzurile cele mai stânjenitoare inundă. Firește, totdeauna a fost la fel, dar fenomenul ia amploare o dată cu perfecționarea mijloacelor de comunicare. Sunt tot mai mulți cei care, chinuiți de suferințele iubirii, cred că dacă oftează de câteva ori în versuri produc neapărat capodopere sau ajung să se vindece de dulcele venin al săgeților lui Amor. Cum lumea aceasta este destul de mare, se bucură și de admiratori care se lasă extaziați de asemenea bijuterii lirice. Nimic nu poate fi mai convingător decât exemplul.
Un aprig autor îmi oferă în dar un volum pe care îl accept cu stoicism, ba îl mai și citesc (deformație profesională!). Și iată ce mi-e dat să văd: „Dă-mi, Doamne,/ un dor de iubit,/ un dor de neuitare./ Dă-mi, Doamne, dorința,/ dă-mi, Doamne, putința,/ să am măcar un dor/ mărunt./ Asta-mi doresc.” Iar pentru ca istoria literară să nu se zbată în căutări istovitoare, autorul face mențiunea cum că genialele versuri s-au produs la „26 februarie 2011, 17h, 58 min. Acasă.” Așadar nu la și 59 de minute, cum greșit ar putea crede posteritatea, ci la și 58 de minute fix. Și „acasă”, unde muzele și-au făcut desigur cuib. Dar poetul nostru frecventează și localuri cunoscute pentru cozeriile scriitorilor, cu creionul și cu carnețelul în mână, se înțelege, ca să prindă inspirația fix la ora la care va trece pe acolo. Și o prinde: „Plouă/ cu lacrimi/ de dor./ Doar dor doresc// să am./ Nu uit/ să doresc/ să se oprească/ ploaia.” Și iată cum iubirile s-ar putea spăla cu ploaia! Asta dacă împricinatul nu s-ar întoarce acasă și, la orele dimineții, 8,41 fix, nu ar deveni extrem de pătimaș și pragmatic: „Cu privirea/ spre dorință/ și cu vorbă aprinsă/ de dorință/ de dragoste./ Îmi vine să pătrund/ între coapsele ei.” Bravos! Dacă ar fi spus asta mai devreme, nu tocmai spre sfârșitul volumului, cred că se putea face și economie de hârtie. Prefațatorul, pentru că tomul este și prefațat, ne avertizează că „descifrarea poemelor este numai în aparență facilă.” Cam asta gândeam și eu!
Un alt făuritor de versuri, care m-a fericit cu două volume masive și care cultivă cu mândrie versul clasic, tânjește în rime: „Doar un sărut să îmi mai dai/ Să-ți simt dulceața gurii/ C-apoi mă duc și tu rămâi/ Să dormi în podul șurii.” Poate că, dacă nu ar fi fost „gurii” din al doilea vers, ea s-ar fi culcat în casă, mai omenește. Dar, fie în casă, fie în șură, patima poetului se dezlănțuie: „Am adormit înlănțuiți/ Și-am stat gură în gură/ Iar pătura ne-acoperea/ Șireată și fudulă.// Cocoșul care m-a trezit/ Cânta ca un nebun/ Iar eu trezit învârtoșat/ Băgam gloanțe în tun.// Ce ploaie binecuvântată,/ Dar ce miros de fân/ Și suna scândura la pod/ Și calul cel blajin.” Bine măcar că, până la urmă, suna și calul, oricât de blajin o fi fost, spre gloria eternă a poetului nostru, care ar putea primi multe semne de simpatie de la diferite cucoane învățate să citească, dar care nu ar observa că verbele sunt la trecut. Se cuvine să precizez că volumele se bucură de prefețe elogioase, semnate de oameni care au un nume care circulă în peisajul literar. Astfel de minuni întâlnim cu sutele.
Nu mă îngrijorează inepțiile, analfabetismul poetic, primitivismul stăpânirii limbii române, pentru că sunt fenomene ale naturii, precum grindina, precum puhoaiele, cât lipsa de ținută morală a unor confrați care îi susțin și promovează contribuind astfel la o gravă confuzie a valorilor.