Dincolo de rău apare versul

Leon Cok vine în faţa cititorilor cu prima carte de versuri intitulată „Magnetul răului”, apărută la Editura Nova Didactica. Volumul prezintă zbaterile interioare ale tânărului care s-a născut pe aceleaşi meleaguri cu Liviu Rebreanu, având, după cum el însuşi declară, două pasiuni: sculptura şi pictura. Timpul este cel care i-a adunat frământările interioare în versuri care acum sunt aşezate într-o carte care vorbeşte despre salvarea prin recunoaşterea păcatului: „Ce răi am devenit deodată/ Şi sufletul l-am făcut scrum/ Oameni cu inima de piatră/ Cum de-am ales, Doamne, acest drum”.
Versurile păstrează ritmicitatea clasicismului, fiind într-o continuă admiraţie pentru toate darurile primite de la Cel de Sus: „Cât te iubesc pe tine soare/ Şi aş putea să-ţi spun/ Că fără tine n-aş vedea/ Nici cărare, nici drum”. Cu o puternică fibră patriotică, Leon Cok vibrează de câte ori aude trăirile legate de patrie: „Ţara mea nepreţuită/ Românie te iubesc/ Vreau odată să dispară/ Toţi acei ce te hulesc/…/ Hai români de pretutindeni/ Vreau să fim uniţi acum/ Vreau respect şi libertate/ Mergem toţi pe acelaşi drum”. La 30 de ani poetul îşi conturează un portret pe care ar trebui să-l avem fiecare dintre noi: „Motorul fericirii noastre/ Ce demarează cu iubire/ De reuşim să-l pornim/ Va merge-n veci fără oprire/ Căldura ce-o avem în suflet/ Şi ce ne-a dat-o Dumnezeu/ Ca să o dăm la cei ce n-au/ Să-i ajutăm când sunt la greu”. În spaţiul poeziei descoperim liniştea de acasă: „Oricât de rău mi-ar fi/ oricâte greutăţi m-apasă/ Un singur gând mă linişteşte/ E gândul ce mă duce acasă”. Aici, pe tărâmul credinţei, fiecare dintre noi îşi găseşte seva vieţii: „Vreau să ştiu cine n-ar vrea/ Înapoi să se întoarcă/ Când aicea a crescut/ A mâncat şi a băut apă”. Sufletele părăsite îşi găsesc salvarea în rugăciune: „Atunci când n-ai lumină în suflet/ Prin beznă mergi atât de greu/ Şi n-ai să vezi poarta speranţei/ Care te va ghida mereu” sau „Omule nu te mai crede/ Mare puternic pe pământ/ Cu grijă împarte-ţi bogăţia/ Să nu te văd că pleci plângând”. În tot acest spaţiu al regretelor, fericirea vine din mulţumirea către Cel de Sus: „Doamne, îţi mulţumesc ţie/ Pentru tot ce mi-ai dăruit/ Dar mai dă-mi acea raţiune/ Ca să mă faci fericit”. Dincolo de versuri se ascund sentimente profunde iscate din dorinţa de a fi un apărător al credinţei: „Pe trepte urc şi eu/ Încet, spre Dumnezeu/ Doamne, te rog ai milă/ Şi de sufletul meu”.
Poezia care încheie volumul este precum un testament al poetului, prin care cere cititorului îngăduinţă: „Nu mă mai criticaţi dur/ Că nu sunt scriitor/ Sunt doar un visător/ Cu iz de începător/…/ Poate-s mesaje dure/ Dar sigur asta simt/ Nu vreau să spun minciuni/ ce rost ar avea să mint”.
Prin volumul său, Leon Cok pătrunde într-o lume a misterelor, acolo unde fiecare gând este străbătut de dorinţa eternităţii.