Clepsidra poeziei

Profesorul Mircea Daroşi, membru al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, propune, prin volumul „Nisipul clepsidrei”, apărut la Editura Mesagerul, întâlnirea cu poezia trecută prin filtrul sensibilităţii unui om care promovează de o viaţă frumosul. Grupate în două capitole – „Nostalgii” şi „Nelinişti” – poeziile oglindesc, în primul rând, experienţa culturală pe care a acumulat-o poetul: „Se cerne timpul în clepsidră/ Şi picură încet ca un desitn/ În tot măsoară drumul vieţuirii/ Şi clipele care se duc şi vin”. Convins că va rămâne după poet poezia, Mircea Daroşi încearcă, ca o ultimă salvare, să pună în lumină frumuseţile: „Cad frunzele încet pe sufletul meu/ Şi gându-mi aleargă pe-o tâmplă de zare/ Sunt singur acasă şi vreau să-l îndemn/ Să-mi semene cerul cu o rază de soare”.
Fidel în mare parte stilului clasic, în poezia cu rimă simţindu-se cel mai bine, autorul aruncă sămânţa cuvântului precum ţăranul român o făcea altădată, în ceas de primăvară, o dată cu sacralitatea primei brazde: „Un plug îmi ară adânc în suflet/ Cum ară mâna mea când scrie/ Pe şesul îmbrăţişat de gânduri/ Şi încărcat de poezie”. Ce este altceva poetul decât mesagerul iubirii: „E prea aprins cuvântul nerostit/ Şi gândul dă scântei de răzvrătire/ Aleargă timpul peste noi rănit/ Şi-i văduvită clipa de iubire”.
Mircea Daroşi este cel care reuşeşte să surprindă într-un testament al vremurilor frumuseţea cuvântului devenit ca o legătură între lumi: „Sunt verb înşurubat într-un cuvânt/ Şi caut sensul zilei care vine/ De praful lumii vreau să mă desprind/ Şi să alung durerile din mine”. La fel ca la toţi cei care lucrează cu puterea cuvântului, acesta îşi pune stăpânirea pe destinul scriitorului: „Cuvintele sunt toată averea mea/ Şi oriunde merg le iau cu mine/ Le pun pe cerul meu de dor/ În loc de stele şi de pâine”. Dintre versurile emoţionante ale lui Mircea Daroşi se desprind cele dedicate mamei, icoana vieţii, după cum spunea într-o altă carte: „Tu porţi în lume veşnicia/ Şi din iubire îţi faci un preţ/ Să-l laşi în lume moştenire/ Ca apa sfântă de botez”.
Rugăciunea este cea care, până la urmă, dă esenţa vieţii, iar glasul acesteia apare cel mai bine în visul transmis prin versuri: „Azi noapte te-am visat cum te urcai/ Pe golgota cea grea şi împovărată/ Cu trupul însângerat şi istovit/ Dar n-ai vărsat o lacrimă o dată”. Atelierul de creaţie al lui Mircea Daroşi a rămas acolo, în mijlocul oamenilor, care simt fiecare vibraţie a vieţii, la Nepos: „Sub streaşina nopţii stă satul pitic/ Şi luna îşi varsă argintul din corn/ Doar Someşul curge cu val liniştit/ Şi leagănă visele dulcelui somn”. Aici, Mircea Daroşi a luminat sute de elevi care au trecut pragul clasei sale: „Îmi număr anii/ După generaţiile/ Trecute/ Prin altarul clasei/ Fiecare frază/ Scrisă pe tabla sufletului/ Poartă pecetea dăruirii mele/ Acestei duminici/ Care se numeşte/ Limba română”.
Cu siguranţă, destinul poetului a fost unul aşezat în lumină, fapt care reiese şi din versurile sale: „Pe roata/ Destinului/ Spiţele trec prin osia/ Inimii/ Şi se învârt/ Ca un ceasornic/ Pe drumul sângelui”.
Poezia lui Mircea Daroşi este scris sub zodia unui destin pentru care cuvântul a fost un talisman pentru vindecarea luminii, cea aşteptată, până la urmă, de noi toţi.