Clepsidra lui Mircea Daroşi

Profesorul scriitor din Năsăud, domnul Mircea Daroşi a scris 14 cărţi, cartea cu numărul 13 fiind şi primul său volum de versuri, „Nisipul clepsidrei”, care mi-a atras atenţia. Cartea aceasta este o neaşteptată metaforă care scurge tăcerea timpului trecut, timpului pierdut în anumite amintiri. Nostalgie, nelinişte, dorinţă, toate vin din lumea gândului. Peste tot însă tronează cuvântul.
„Cuvântul e tezaur de lumină,
Când este spus cu rost şi cumpătat,
În el este puterea cea divină
Şi frumuseţea gândului curat.
El vindecă tăcerile rănite
Şi timpul îl aduce înapoi,
Din lacrimi face clipe fericite
Şi alungă şi tristeţile din noi.
Cu el poţi sfărâma o stâncă
Şi poţi stârni furtuna din senin.”
Este aici, până la urmă, o trăire estetică. Gustând aceste versuri m-am văzut, paradoxal, la Someşul nostru, unde „am stat şi am plâns”. Omul trebuie să fie un ceas, înainte de a se sincroniza cu timpul, cineva rătăceşte în căutarea timpului pierdut, timpului curs implacabil, pentru a avea propria sa clepsidră, lumea se grăbeşte însă timpul nu s-a comprimat. Forfota lumii noastre româneşti este o furtună peste Mioriţa şi nu ne întrebăm niciodată de ce tremură ea, mioara. Prea se sparg la repezeală multe clepsidre.
Domnul Mircea Daroşi găseşte o elevată gândire poetică şi parcă cheamă clepsidra sa, în curgerea clipei, identificându-se cu această clipă.
„Aş vrea clepsidra să mi-o umplu,
Doar cu nisipul sufletului meu,
Să curgă timpul ca un fluviu
Şi-n mersul lui să curg şi eu.”
După această strofă îmi vine Lev Tolstoi cu, „Faptul că mie mi se pare că viaţa se deplasează în timp este o iluzie.” Poate iluzia răbdării. Domnul Daroşi are darul de a coborî în sine şi a-şi grupa amintiri şi expresii inedite. Explorarea propriului trecut poate fi singurul adevăr spiritual uman pe care ni-l dăruieşte din când în când arta, înţeleasă cu acel fel de cunoaştere care cuprinde, dincolo de convenţiile limbii şi de simbolurile inteligenţei, individualitatea fermecătoare a aparenţelor. Uneori, mulţumită unei libertăţi interioare, dăm un văl deoparte şi eliminăm simbolurile generale ale limbii şi inteligenţei şi atunci subconştientul ne oferă chipul nud al realităţii trecute împreună cu senzaţia unei jubilări interioare.
Domul Daroşi mărturiseşte undeva că, „Toate poeziile le-am scris cu sufletul.” Adică le-a încărcat din start cu emoţia sentimentului din cuvinte.
„Alerg flămând după cuvinte,
Din fructul lor să-mi iau tăria,
Să îmblânzesc culoarea vârstei
Şi să opresc o clipă veşnicia.”
Poeziile acestea ale clepsidrei sale adeveresc că există „un plug care îmi ară adânc în suflet.” Domnul Mircea Daroşi mă duce la concluzia că este o mare deosebire între a ne aminti de un oarecare eveniment trecut, ducându-ne simplu la memorie, şi simţirea în conştiinţă a acestui trecut eveniment, este de fapt o revelaţie pentru că jocurile amintirii oferă conştiinţei o senzaţie a realităţii trăite pe care o scoatem, cu prioritate spontană, din bagajul voluminos al memoriei. Căutând timpul pierdut, adică trecut, găsim un fel de prezent real împreună cu amintirile acestea speciale care capătă o experienţă metafizică.