Elena M. Cîmpan: Duminica întoarcerii

      Duminica este o zi în care staționăm din drumurile propuse și reflectăm. Duminica este o zi a întoarcerii, de pe unde am umblat în timpul săptămânii, prin locuri, prin cărți, de recapitulare din momentul startului până în cel al sosirii, pentru a începe alte și alte capitole.

      Duminica este o zi de oprire, de odihnă, un fel de odihnă de la cele pe care scrie „e păcat să”, dar de ne-odihnă, de la cele îndelung așteptate, dorite, iertate și recomandate, printre care mai multă meditație, rugăciune, introspecție, gândire, mai multă natură și  mai puțină acțiune. Lăsând lumea să existe, pe cea dinafară și pe cea dinăuntru.

     Dar nu despre o definiție a duminicii este acest text. Textul acesta este despre întoarcere. Și unde ne-am putea întoarce, dacă nu acasă, în primul rând. Acasa de zi cu zi sau acasa cea de odinioară, din copilărie. Uitată, puțin ștearsă pe la colțuri, încețoșată, dar, totuși, vie, trează, mai bogată în amintiri decât toate conturile lumii.

      La această acasă au venit sașii plecați din Bistrița, cu prilejul re-sfințirii Bisericii Evanghelice, simbol de veacuri al orașului. Ei și-au urmat limba, când au plecat în Austria, în Germania. Ca o declarație dusă până la capăt, o alegere de a fi acolo unde îți este limba- mamă. Și de avea patrie, acolo unde îți este bine.

       Tot căutând definiții ale duminicii, am găsit-o și pe cea a portului. Îmbrăcați de sărbătoare, pentru a merge la biserică, la plimbare, la masă, duminica suntem alții. La exterior. Și din interior. Oameni, veniți la re-sfințirea Bisericii, marea de oameni, de culoare infinită, scrisă cu model, același, de identitate. Așa cum un strop de roșu atrage întotdeauna  privirea, acest detaliu venea și se vedea de la inimă. O duminică, în care inimile au ieșit la suprafață. S-au purtat inimile de toți cei dinăuntru zidurilor și dinafara zidurilor, proaspăt vopsite. Ecou de glasuri, care au uitat, pentru câteva ore, de lacrimile care au secat, de praguri, de încercări, și nu și-au amintit decât de revenire, de întoarcere și de înviere.

      Dacă în orice loc ar trebui să  fie o Coloană a Infinitului, la Bistrița, aceasta se numește Biserica Evanghelică, pentru cei ce-și ridică ochii spre cer și, întorși din lume, își pot odihni tâmpla pe un colț de piatră și de lemn.

       Duminica întoarcerii nu este în niciun calendar.

       Dar, întorcându-se, cei plecați re-fac un fir al vieții, re-iau drumul iar și iar, ca atunci când el făcea parte din cotidian, dar acum a rămas în destin. Pentru ca drumul să nu dispară, să nu se înstrăineze, să nu crească pe el iarbă de uitare.

      Duminica întoarcerii e a bucuriei din prag, a întâmpinării și a însoțirii. E atât de frumoasă și plină de mângâiere, încât, în astfel de ocazii, toată lumea aplaudă pentru un bis. Încă o duminică din partea divinității. Care vine. Există o duminică trăită și una mărturisită, care prelungește și umple fiecare dintre fagurii rămași fără miere. Mierea tăcerii și  mierea simțirii. A cuvântului.

       O duminică a întoarcerii se întâmplă rar. Nu doar biserica e re-sfințită, ci și locul, și oamenii. Înnoirea, curățenia, pregătesc terenul pentru a se instala o certitudine, un răspuns la întrebarea, dacă vrea, cu adevărat, Domnul să locuiască pe acest Pământ, în această casă? Da!

      Duminica întoarcerii nu este o zi ca oricare. Dacă se întâmplă, înseamnă că mai avem o șansă, că suntem pregătiți de Coloana Infinitului din noi. Care poate măsura 75 de metri, ca Turnul. Duminica Întoarcerii este duminica infinitului. Pentru cei care se mai îndoiesc, vin aceste zile rare, ca florile de colț, care să ne arate, negru pe alb: Da, există!