O nouă carte de proză scurtă, marca Valeriu Stancu

Poetul, prozatorul și traducătorul Valeriu Stancu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, este ieșean get-beget (n. 27 august 1950). A publicat până în prezent 38 de volume, din care: 23 de versuri, 5 romane, 3 de nuvele, 3 de eseuri, 3 de note de călătorie și unul de interviuri. O bună parte din creațiile sale sunt traduse în: Belgia, Germania, Mexic, Canada, Franța, Italia, Anglia, Serbia, Rusia, Bulgaria, Spania, Ungaria, Japonia, Croația etc. Numele său figurează în prestigioase antologii de poezie universală din: Franța, Germania, Belgia, Macedonia, Mexic, Peru, Nicaragua și Liban. A primit numeroase premii și distincții atât în România, cât și în străinătate.
Cea de-a 39-a carte, „în luntrea ochiului”, a apărut în 2019 la Iași, la editura CronEdit, și este de proză scurtă. Cine populează cele 13 povestiri cuprinse în ea? Scrisă în registru fantastic, în Chipul, o doctoriță își incinerează soțul, mort la 30 de ani, aduce urna cu cenușa lui acasă, dar, de la un timp, îi vede chipul peste tot: în oglinda de la baie, pe care o sparge, în cioburile acesteia, „peste tot unde mergea și afla în calea ei o oglindă, îi apărea chipul lui”; treptat, obsesiile devin recurente, îi aude și glasul, care îi recita același vers: „primește-mă-n ființa ta, ca să mă apere de moarte”. Cu această fobie și ocolită de prieteni, diagnosticată cu „tulburare de personalitate cu episoade maniacale” se autosechestrează în casă și va începe să bea cafeaua cu câte o linguriță din cenușa lui, „Iar în ziua în care bău ultima linguriță (…), pîntecele îi dădu de știre că în ființa ei se zămislise o nouă viață”. În Crocodilul, non-fictivul coabitează cu ficționalul; două lumi, una înghețată, cealaltă însorită, se contopesc în oniric. Autorul ajunge pe câmpiile Flandrei într-un tren înzăpezit, cu călători „înnebuniți de frică, de nesiguranță”; după mai bine de 60 de ore, în vreme ce zăpada, frigul și înghețul împărățiseră necuprinsul câmpiilor, imaginarul autorului se schimbă și ajungem în Africa, în Zair, sub „sângerarea necruțătoare” a soarelui ecuatorial, unde el va avea o nouă experiență: vânătoarea crocodilului fără arme, doar cu iscusința minții și puterea brațelor, ce se încheie tragic, fiindcă, în final, negrul Mimumba, expert în vânarea crocodililor, dar și autorul sunt înhățați de înfricoșătorul animal. În parabola Erupția, un pictor orb zămislea opere cutremurătoare, nu „din imaginație, ci din trăire”, cum ar fi erupția Vezuviului, acoperind Pompeiul. Imaginația este revelatoare, iar retina sângerează. Tablourile sunt achiziționate de mai toate muzeele lumii, dar și de colecționari faimoși. Se întâmplă, însă, că personalul muzeelor și colecționarii încep să se sinucidă, asta, fiindcă personajele coborau din ramele tablourilor și se plimbau nestingherite. Bătrânul orb încetează să mai picteze pentru că nu mai visa nimic. Iese pe stradă, este strivit de mașini, dar, pentru prima dată, își recapătă văzul. Prin moarte, privirile sale puteau vedea fără să se înspăimânte cum oamenii treceau grăbiți unii pe lângă alții și nu se vedeau, în timp ce „orașul se scălda într-o lumină bolnavă de început și sfârșit de lume”. În Arhanghelul miunhauzăn (numele nu are nicio legătură cu celebrul personaj!), pentru Valeriu Stancu, fabulosul și neverosimilul fac parte din existența cotidiană, „intră în viața oamenilor ca la ele acasă”. Neculai Patrafiru, zis miunhauzăn, s-a întors după 9 ani din prizonierat la ruși, mult schimbat, cu o placă de platină în cap, blestemând comunismul și slujitorii acestuia. Autorul i-a găsit un sfârșit biblic acestui adevărat arhanghel: răstignirea pe cruce de către autoritățile comuniste. La locul supliciului s-au adunat oameni din mai multe sate; după trei zile miunhauzăn s-a ridicat la cer „cu tot cu cruce”. Din când în când cobora să-și lucreze pământul, iar lumea îl privea când ca pe un eretic, când ca pe Isus Mântuiutorul. În Cubul, un licean, bolnav de patima cititului, locuiește singur la subsol. Un motan intervine la Cel de Sus să-i trimită o fată, de fapt o nimfomană, pentru a avea cu cine împărți însingurarea. Zidul este o alegorie în care patru solitari se regăsesc pe munte și călătoresc împreună ani de-a rândul, urmăriți de un zid imens. Primul care se desparte de grup este Mezinul. Ultimul rămâne Nordicul; el era învingătorul, cucerise lumea, deși zidul trecuse în fața sa; proza aceasta merită citită cu multe popasuri mentale. În Conspirația destinului, autorul își întâlnește Destinul într-un anticariat englez. Acesta îi promite că îi va dărui bogăție și putere. Să fi fost un vis? Cert este că a găsit De conjuratione fatifatales libri (Despre conjurația destinului – cărți sibilinice) de Sextus Annaeus Phorbius. Deși stufos, Pianistul este un text didactic, care ar merita să fie studiat de toți elevii, cu precădere de cei de la profilele vocaționale. Cântecul Shaiei este o povestire non-fictivă, care are și ceva mister în ea. Protagonistul este însuși Valeriu Stoica. Își construiește o casă și se procopsește cu un canar, care va cânta doar în Ajunul Crăciunului, după sunetul unui clopot. După 7 ani, pasărea va muri. Se întâmplă un fenomen straniu: la mișcarea clopotului, din colivia goală răzbate trilul canarului. Acțiunea Alchimistului se petrece în secolul al XVII-lea, în Franța. Părintele Herbert găsește la poarta Abației Saint Nicolas un nou născut, care va fi crescut și educat de călugări în credință, rugăciuni, cucernicie și milostenie până la majorat. Trimis la Paris, este atacat și bătut de niște tâlhari. Violette îi va tămădui rănile, și, după câteva zile, deși fecioară, va face dragoste cu acesta. Câteva pagini seducătoare sunt dedicate iubirii și simțurilor celor doi protagoniști inocenți în faza inițială. Și aici, au loc fenomene ciudate: în timpul dragostei, boabele de sudoare ale călugărului se transformă în granule de aur. De apreciat, talentul redării atmosferei în care se desfășoară acțiunea. Dincolo de subiectele atrăgătoare, fiecare text are un tâlc aparte la care merită să medităm mai pe îndelete.