O nouă carte tradusă de iubitorul de jazz Roland Szekely

Profesorul de limbă franceză Roland Szekely, de la Școala Gimnazială „Artemiu Publiu Alexi” din Sângeorz-Băi, a tradus până în prezent, din franceză în română sau din română în franceză, 11 cărți. Date fiind preocupările și interesul său pentru jazz (organizează anual în orașul natal un Festival Internațional de Jazz, - ROland Jazz Festival, bucuria inimii sale), marea majoritate din volumele traduse au ca temă jazzul (mă refer aici la cărțile semnate de: Gilles Mouellic, Koffi Kwahule, Lucien Malson, Pascal Bussy, Nathalie Kuperman sau Agnes Birebent). Dintre autorii români traduși în limba lui Voltaire amintesc pe: Adrian Suciu, Vasile Muscă și Alexandru Uiuiu. Despre cartea „Vânătorul de securiști” al lui Mirel Bran (tradusă de același R. S.) am scris la data apariției sale (vezi Cuibul visurilor, nr. 3 (97), mai 2011). În calitate de traducător, R. S. a mai publicat texte în: „Steaua”, „Tribuna”, „Observatorul cultural” etc.
Cea de-a 12-a carte tradusă de jazz lover-ul Roland Szekely se intitulează „Swing la Berlin” (Ed. Școala Ardeleană, Cluj - Napoca, 2015) și este scrisă de Christophe Lambert, un autor francez născut în 1969, care a debutat în literatură în 1997 cu romanul „Sitcom en peril” (Ed. Hachette). În același an, acesta a primit premiul „Ozone” pentru romanul S. F. „La nuit des mutants”. În anul 2000 a publicat „Le souffle de Mars” (Ed. Mango), un omagiu adus filmelor de groază ale lui John Carpenter.
Pentru a scrie despre cartea amintită trebuie să ținem cont de precizarea autorului, care ține loc de motto: „Contextul istoric al acestei povestiri, mai ales dorința lui Goebbles de a forma orchestre de jazz germane, este autentic. În schimb, evenimentele care decurg din acest punct de plecare și protagoniști sunt o ficțiune”. Așadar, acțiunea se petrece în anii celui de-Al Doilea Război Mondial în Berlin. Inițial, Goebbles, șeful suprem al propagandei naziste, pe care nimeni nu avea curajul să-l contrazică, a condamnat la radio jazzul, afirmând că muncitorii și soldații germani „n-au timp să asculte o muzică lungă și dificilă”, dar, în toamna anului 1942, își schimbă părerea și îl invită la el pe Wilhelm Dussander, un pianist pensionar redutabil, cu sănătatea șubrezită, dar de o dârzenie și un curaj impresionant, căruia îi propune să înființeze „o trupă de tineri”, pe care să-i formeze în două luni și jumătate și să cânte „muzică de dans accentuată ritmic” ca să-i redea poporului „pofta de viață”; deja trebuiau evitate americanismele de gen „feeling” sau „jazz”, acesta din urmă fiind considerat „muzică dubioasă”. Însoțit de un reprezentant zelos al Reich-ului, pe nume Dietrich Muler, vizitează mai multe colegii de muzică și fanfare în căutarea unor tinere talente ca să formeze un quartet unic în Germania nazistă. După multe peripeții, cei doi găsesc „păsările rare” ce se lăsaseră atât de mult așteptate. La casa bătrânului muzician, pe lângă muzică, firește, cei patru tineri erau obligați să facă și pregătire fizică aidoma militarilor. Dintre toți, doar unul, Hermann, era intoxicat de doctrina nazistă, un altul, Ruppert, era un antinazist convins, iar ceilalți doi, Max și Thomas, nu erau molipsiți de politică. Totuși, în săptămânile care au urmat, au făcut progrese considerabile și s-au putut prezenta în capitală pentru înregistrări la radio cu o muzică croită în așa fel încât să încânte și să modeleze sufletul ascultătorilor. Noua trupă, botezată Goldenen Vier, înregistrează un disc și face turnee în multe orașe ale țării, membrii ei comportându-se ca niște profesioniști experimentați, obținând succese răsunătoare.
Episodul manifestelor antinaziste, descoperite de ceilalți muzicieni în valiza lui Ruppert, evreul snopit în bătaie de câțiva adepți fanatici ai lui Hitler, copiii handicapați făcuți dispăruți peste noapte au tulburat profund conștiința muzicienilor. Cu excepția lui Hermann, ceilalți, în frunte cu mentorul lor, se hotărăsc să împrăștie manifeste antihitleriste prin orașele unde țineau concertele. În final, după povestea patimilor îndurate de Elsa, slujnica lui Dessander, evreica evadată dintr-un lagăr al morții, cu bătăile, umilințele și execuțiile altor conaționali de-ai ei, precum și gazarea în masă și trupurile arse în crematorii, dar și prinderea a doua oară a Elsei l-au schimbat pe îndoctrinatul Herman. Din păcate, Dessander va fi arestat datorită zelosului nazist Muller, un fel de inspector Javert din Mizerabilii lui Hugo. În semn de solidaritate, cei patru tineri vor apărea pe scenă „cu fețele acoperite de cremă de ghete” ca „patru Al Jolson ieșiți direct din The Jazz Singer”, gest ce va duce la anularea spectacolului; precizez că Al Jolson (1886 – 1950) a fost un cântăreț și actor american, cunoscut mai ales pentru stilul să dinamic cântând jazz și blues, dar și promotor al muzicii afro-americane, iar filmul The Jazz Singer din 1927 a fost primul film vorbit în care a jucat Al.
Sunt convins că mulți din cei care vor ceti această carte, vor trăi cu impresia că s-au întors, de fapt, în epoca partidului unic, în România comunistă. Nu este mare diferință dintre partidul comunist și partidul socialist al lui Hitler, căci ambele au adus teamă, privațiuni și doliu în ambele țări.