Olimpiu NUȘFELEAN: Ce folos sporturi fără de folos?

            Nu sînt microbist, nici fanul vreunei echipe de fotbal, de fapt nu mă interesează meciurile decît în rare excepții. Desigur că nu sînt contra disputelor fotbalistice și nici a celor care le iubesc mai mult decît ochii din cap. Și nici împotriva marilor glorii din fotbal sau a glorificării vedetelor. Nu prea am timp să urmăresc asemenea dispute, pe teren sau în… cafenele. Cîndva mă nimeream cu… prezența la unele meciuri dintre diferite echipe sătești, unde seriozitatea și sinceritatea competiției erau cu mult mai mari decît în disputele cu pretenții. De altfel, cîndva, în urmă cu zeci de ani, mergînd la un meci dintre Gloria bistrițeană și o echipă din Cavnic, am asistat la o „competiție” atît de proastă încît cugetul nu m-a mai îndemnat să mai încerc astfel de spectacole. Iar asistarea, tot în trecutul… îndepărtat, la o discuție întîmplătoare din redacția revistei „Viața studențească” din București, unde un comentator sportiv explica unor tineri ziariști și scriitori cum se vînd meciurile, m-a determinat să acumulez gînduri și decizii de protecție… personală. Aș vrea să văd o „mișcare națională” prin care copiilor și tinerilor li se face educație fizică pentru întreținere personală de-a lungul vieții, ca și cum înveți să citești și să scrii, și, concomitent și discret, sînt antrenați – unii – într-o activitate de selecție pentru viitoare echipe de interes local, regional, național, pe diferite specii de sport. Altfel, meciuri făcute cu sportivi cumpărați din cine știe ce colț al lumii, cu bani grei – în dauna altor domenii de activitate – sau cu spălări de bani, la o adică, nu intră în zona mea de interes. Și nici de iubire necondiționată. Meciurile cu miză mare îmi atrag uneori atenția. Uneori. Nu trebuie să fiu certat pentru o asemenea atitudine deoarece nici eu nu îi cert pe microbiștii care nu citesc.

            Așa că am urmărit cu interes – și participare… activă, de telespectator! – meciurile din semifinala și finala Campionatului Mondial recent desfășurat. În timpul finalei dintre Argentina și Spania, atent la ce se întîmplă în adîncul… ecranului și comentînd jocul, i-am spus soției că, de fapt, MECIUL DE FINALĂ de Campionat a fost ce-l dintre Franța și Anglia. Și nu altul. Acela a încununat o competiție derulată la nivel internațional, acela poate fi luat ca reper privind modul cum trebuie să se desfășoare o competiție sportivă, cu constantă și „știință” a jocului, forță fizică și bună dirijare a acesteia, mișcare sportivă și nu scălîmbăială sau agresivitate viscerală, respect între concurenți. Un spectacol-dispută sportivă care mijlocește o relaxare sănătoasă a spectatorilor, dar se constituie și într-un model de conduită pentru toată lumea. Un model la care oricînd se poate face o referire tonică. Un joc ce tinde spre ceva înalt, mai înalt decît balta în care ne bălăcim zilnic.

            Meciul dintre Argentina și Spania a fost o decepție. Nu pentru rezultat, ci pentru felul cum s-a derulat. Timp pierdut în fața televizorului. Pentru mine, desigur. Pentru că de învățat poți învăța din orice îți stîrnește un interes. Și mai ales dintr-un meci internațional. Dar, dacă dormeam în timpul meciului și aflam rezultatul dimineața, bucuria scorului era mai mare deoarece nu mai era afectată de „neplăcerile” la care am asistat ca telespectator. Acum trebuie să recunosc și că, dacă la semifinală, deși era o oră mai… tîrzie, am stat „perfect” treaz, la finală, cu toate agresiunile de joc, am mai și picotit. Violența nu te ține treaz. Precaut nu aveam cum și de ce să fiu. Răul – de joc – se întîmpla oricum. Noroc cu portarii celor două echipe, care au mai salvat comportamentul profesionist și talentul sportiv. Multe „agățări”, faulturi nesancționate, plăcerea împingerilor, parcă asta era miza jocului, mingi jucate degeaba, între „latini”, venite cam toate, dar nu neapărat, din partea unei echipe adverse nouă, adică europenilor. Urmărind meciul, îmi ziceam că așa ar juca/ așa joacă românii, dar nu neapărat pe un teren de joc, ci în arena publică, în „piața” politică. Cameramanii ar fi trebuit să mute camerele spre „jocul politic” de la noi și spectacolul ar fi fost cam același, poate mai… viu.

            Rezultatul, meritat, ne-a mai uns la inimă. Spania a scos Europa la lumină. Nici Anglia, care a ieșit din UE, dar nici Argentina, care a jucat prost, la nivel mondial. Zic asta cu tot regretul. Dar meciul ultim din CM-ul recent a avut, poate, și un rol politic. Cu Donald Trump în tribuna oficială, curtat de mai-marii fotbalului. Ce căuta acolo? Ca șef de mare stat? Ca simplu spectator? Toată aprecierea pentru o asemenea prezență. Și-a plătit un bilet cu cel mai mare preț, aproape 200.000 de euro, după niște estimări? Sau a venit special pentru a înmîna el Cupa Mondială celor care cîștigă? Doar n-o fi venit de dragul Spaniei și al europenilor? Evitat, se pare, de jucătorii spanioli la premiere. Spaniolii nu i-au pus la dispoziție aeroporturile în scopuri războinice, cum să-i ofere bucuria Cupei, deși nu-i totuși o chestie de evitat. Bănuiesc însă că intenția lui Trump, ascunsă, nedivulgată, ținea de speranța că va înmîna cupa argentinienilor, celor care au dat la gioale. Nu i-a ieșit, cum nu i-au ieșit/ cum nu îi ies multe altele. Lui. Nu americanilor, care sînt un popor de toată isprava. În asemenea situații, cum să mai mergi cu inima deschisă la un meci. La o competiție care nu-ți aduce nici un folos. Sau sîntem atît de demotivați în viața curentă încît ne angajăm în distracții banale fără să mai evităm surogatele? Încruntările le putem trăi și mergînd să ne luăm de la bancomat salariul sau pensia.