Olimpiu Nușfelean despre pandemie și rolul literaturii

În nr. 185/iunie 2020 al revistei Caiete Silvane, publicație editată de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, Consiliului Județean Sălaj, Primăriei și Consiliului Local al municipiului Zalău, la o anchetă despre situația scriitorului în izolare, inițiată de Daniel Săuca, redactor-șef, la care răspund, printre alții, Viorel Mureșan, George Vulturescu, Ioan F. Pop, scriitorul trăitor la Bistrița Olimpiu Nușfelean, sub titlul „Lectura și scrisul nu prea se sinchisesc de condițiile autoizolării”, spune că scriitorii, luînd seama la amenințarea virusului, nu trebuie să se simtă prea stresați de starea de izolare, deoarece aceștia sînt obișnuiți cu „singurătatea”, fie ea și de la masa de scris. Convins că „Pandemia ne-a adunat în noi înșine, a întărit dialogul cu Dumnezeu. Deși păcatele realității continuă să vină peste noi.”, scriitorul mărturisește părerea că „Pandemia va inspira multe opere literare, de acum înainte. Nu știu dacă voi reuși – din lipsă de timp, de informație, de oportunități – să citesc vreo carte mare dată de pandemie, în timp util… Nu știu ce voi scrie eu important despre ea. Acum scriu niște eseuri pe această temă. E o experiență – și scriitoricească – istorică. După ce medicii fac curat în urma pandemiei, după ce polițiștii mai scutură praful din societate, scriitorii (și filosofii) trebuie să vină cu reflecția, cu înscrierea și a acestei boli și a meditației despre ea în ritmul universului.”
În eseul „Glasul furat”, din România literară nr. 18/2020, analizînd experiența teribilă generată de vraja cuvintelor amăgitoare trăită de Fănică,protagonistul din „Hanul lui Mânjoală”de I. L. Caragiale, ca și a hoțului care rămâne mut în timpul unei încercări de jaf la hanul aflat sub vraja hangiței, Olimpiu Nușfelean face analogii cu realitatea de azi: „Încurcături de vorbe – asta trăim azi. Furtul cuvintelor transformate în bani. Furtul glasului, care nu se mai poate face auzit. A cărui rostire nu mai este luată în seamă. În toate acest univers al minciunii, singură suferința noastră nu mai este prefăcută. Dar ce mai putem face? Povestea se repetă la nesfîrșit. Grav este că, în această ignoranță generală, o asemenea poveste riscă să se închidă în sine, să rămînă, cel mult, suficientă sieși. Asta e marea dramă trăită de scriitorii de azi.” Dar scriitorii găsesc soluții să iasă din paradoxuri. Condiția lor de oameni ai cuvîntului (creator de lumi, în cele din urmă) îi ajută.
În România literară nr. 22/2020, eseul „Ce vor spune poeții”, pornind de la „Zborul cocorului”, de Ismail Kadare, care prezintă (romanțat?) cazul unui poet, LasgushParadeci, ostracizat de regimul totalitar de la Tirana, Olimpiu Nușfelean glosează pe marginea condiției totuși privilegiate a poeților.Paradeci nu-i o „invenție“ literară; e un scriitor real, considerat unul dintre cei mai mari poeți albanezi. El a avut, de altfel, dar asta nu intră în economia prozei lui Kadare, legături cu România, unde a trăit o vreme, a studiat și a lucrat, a făcut o teză de doctorat inspirată de opera lui Eminescu. În proza semnată de Kadare, Paradeci își trăiește marginalizarea din perioada totalitarismului, precum și în viața reală. Poetul este ignorat de regim, dar asta nu înseamnă că figura lui nu rămîne importantă, într-un fel tutelară, atît pentru regim, cât și pentru scriitori, chiar și pentru aceia care fac jocul regimului totalitar. Cu ocazia vizitei protagonistului prozei, tînăr scriitor și ziarist, LasgushParadeci întreabă retoric pe oaspetele său dacă Președintele, Conducătorul, „cel al cărui portrete acoperă zidurile“, mai trăiește. Asta în situația în care însuși Conducătorul ar putea fi în orașul-stațiune, cum obișnuiește în timpul verii, cînd, pentru a-l admira de la distanță, „sute de oameni, […] sînt gata să stea treji zi și noapte, tot sezonul de vară, pentru a-l vedea măcar o dată…“ Se duce, am putea zice, o luptă tăcută între ignorarea Conducătorului de către poet și a Poetului de către conducător. Ignorarea poetului e reală, cea a șefului totalitar, prefăcută. E o luptă între identități, între puteri, una celestă, autentificată de veșnicie, alta lumească, prefăcută, imundă. „Conducătorii” conduc națiile, vremelnic, dar poeții fac nația. Eseistul comentează: adevărul e de partea instanței artistice. Înțelepciunea absolută aparține condiției artistice: „Poeții fac nația, asta se știe. Ei, cîrmuitorii, și a făcut un gest cu mîna de parcă ar fi arătat locul unde se aflau aceștia, cît fac ceva, deși se prefac că ne-au uitat, la noi se gîndesc. Ce va spune Lasgush despre asta? Ce vor spune poeții?“ Se găsește în această replică o întreagă învățătură despre rostul poeților. Se vorbește – azi – despre dezinteresul față de poezie, despre uitarea rolului poeților, al scriitorilor în general, al artiștilor, dar, oricît de vlăguit ar fi acest interes – spune seistul -, un sîmbure din el încolțește chiar și în cel mai sărăcăcios ogor literar. Și Paradeci continuă: „Se prefac că ne-au uitat, dar gîndul lor e tot la noi, a repetat încet. Începînd cu el, cu președintele lor… Și, pentru că veni vorba, mai trăiește, sau a murit?“ Conducătorul, un Enver Hogea de exemplu, e conștient că doar în viață artistul poate fi controlat, „că doar viu putea să-l țină sub control pe poet, mort i-ar fi scăpat“. Și eseistul comentează: „Moartea poeților înseamnă, între altele, apusul iluziei de măreție a conducătorilor. Prin moarte, poeții scapă controlului conducătorilor, își afirmă victoria și libertatea absolută. Trec hotarele spre veșnicie – adevăr de care e convins și Lasgush, ceea ce conducătorii nu pot face. Sau dacă o fac, asta se întîmplătrecînd în veșnicia maleficului. La rigoare întrebîndu-ne dacă maleficul mai poate fi veșnic. Important nu este ca vreun conducător să ia seama la viața și creația unui poet, ci ca un poet să ia în seamă figura vreunui conducător. A unui decident care nu trăiește în falsitate, care nu falsifică realitatea prin afirmarea puterilor sale vremelnice.” Și eseistul conchide: „Lumea de totdeauna, ca și lumea în care trăim, cea vie, poartă numele date de poeți. Aceștia și-au asumat această condiție și o duc mai departe prin timp. Cu orice risc. Cu orice disfuncție. Chiar și atunci cînd lumea se închide în clișee și apar cu greu lucruri noi de numit. Cît despre blîndețe, pe aceasta o manifestă urmînd îndemnul lui Hölderlin: „Fiți, cu cei muritori, plini de grijă!“ Iar despre ființarea noastră ce vor spune poeții? Numai cuvinte întremătoare, oricît de frămîntat ar fi cîntecul lor.”