Olimpiu NUȘFELEAN: Jocul cu moartea

            Ne jucăm cu moartea zilnic. Nu doar de-a moartea, pe o scenă stăpînită de fantezii copilărești. O provocăm, chiar și atunci cînd moartea și-ar mai putea lua vreun moment de răgaz. În Europa, ne obișnuisem să avem mai mult suferințe, cum să le zic?, domestice. Și, deodată: războiul. Dar nu unul cavaleresc, ci unul fals, mincinos, cinic, înecat în știri false și stăpînit de operațiuni militare crude, incredibile. Un război nefiresc, nejustificat. Ce-i trebuia Rusiei să cucerească noi teritorii, cînd diplomații, comisiile și comitetele, marile organisme internaționale sînt abilitate să lupte pentru transparența granițelor, pentru schimburi comerciale și… culturale fără opreliști? Ce rol mai au diplomații (cu toate serviciile adiacente sau nu) dacă nu să transforme virtualele cîmpuri de bătălie (cu tunuri) în orizonturi ale dialogului, ale duelului cu argumente și contraargumente?

            Surprinzător acest război, apărut pe nepusă masă. O fi avut el niște rațiuni, pe care comentatorii publici i le întorc pe toate fețele, dar aceste rațiuni nu iau în calcul pe oamenii simpli, zidari, funcționari, profesioniști în învățămînt, sănătate sau justiție, preoți aducători de mîngîiere sufletească, femei, copii, bătrîni și muți alți reprezentanți ai societății civile, care numai carne de tun nu avea de gînd să fie vreodată. Case distruse, școli și grădinițe, spitale, teatre, magazine, grădini de legume, ogoare brăzdate de șenilele tancurilor, cîntece de ciocîrlii alungate de zborul supersonicelor încărcate de rachete, piețe publice în care întîlnirile social-culturale nu mai pot avea loc…

            Acesta e războiul, cu imaginile lui atroce… O insistentă și neobosită amenințare, o „înfricoșare” continuă. Dar amenințări vin și pe alte căi, subtile cît ține minciuna și falsul. Euri care se ascund ucigătoare în pîinea zilnică, apă otrăvită, aer poluat… Invitat mereu să decelezi, să alegi partea bună a lucrurilor, dar cum? Prins într-un hățiș de amenințări, nu mai găsești rațiunea de a te elibera. De a te elibera zilnic. Vin peste tine atîtea amenințări încît opțiunile îți devine neputincioase. Adevărul e sufocat de minciună iar sub drapajul minciunii se ascunde moartea, pe care nu mai ai cum s-o sesizezi, decît, rar, în ultimul moment. De parcă lumea e angajată în lucrarea morții și nu a vieții.

            Îmi alesesem tema –și titlul – acestui articol, cînd am dat, din întîmplare, peste romanul lui Zaharia Stancu, Jocul cu moartea. Cine își mai aduce aminte de el, mai ales că autorul este unul controversat în lumea literaților. E o carte de război, acest roman. Dar nu prezintă lupta din tranșee, ci viața, aș zice inocentă, a oamenilor doar afectați – indirect? – de război. Zic „doar afectați”, dar sintagma nu desemnează situații minore. Eroul principal, Darie, un tînăr țăran de vreo 15 ani, venit la București să vîndă ziare, este capturat de poliție cu ocazia unei razii și predat autorităților militare germane, care îl îmbarcă într-un tren care transportă oi pentru front. Tînărul are ocazia să „vadă”, în periplul lui, cîteva țări din Peninsula Balcanică, reușind în cele din urmă să revină la București. Vede lumea, dar, mai ales, cunoaște dezumanizarea produsă de război asupra oamenilor simpli, nepăsarea și cruzimile suferite de aceștia, într-un context continuu amenințător. „Eroul” se maturizează, dar prin ce trăiri? Are războiul o latură morală? Dar la ce-i folosește omului aceasta? Atitudinile pe care le induce beligeranța cotropesc spiritul omului, îi afectează bucuria vieții. Cu ce preț?

            Războiul nu rezolvă niște probleme de viață. Eventual de putere. Dar în ce scop? Doar de dragul puterii? Ce e, apoi, și cu aceste scenarii generate sau motivate de pandemie? Nu-i prea bine să credem în tot felul de scenarii, care pot fi fanteziste. Scenarii ale intoxicării cu amenințări inventate. Dar pandemie a fost o amenințare reală. Oare? Am fost obligați să stăm în casă, să întrerupem comunicarea cu cei apropiați – neamuri, prieteni, colegi de serviciu… -, să acceptăm tot felul de soluții medicale neverificate științific. Obligați sub amenințarea a tot felul de pedepse. Înfricoșați. Acesta e cuvîntul. Înfricoșați mereu și insistent. Ca apoi să se întoarcă roata, să scăpăm (chipurile?) de pandemie și să apară o altă amenințare, o altă frică aruncată ca un voal negru peste noi: frica de urmările tratamentului cu vaccinuri anti-Covid. Unde e adevărul? De care parte a baricadei? A prăpastiei care se cască mereu în inima societății?

            Celor care răspîndesc frica în inimile oamenilor le dăm, de obicei, un nume generic: diavoli. Diavolii zilei, diavolii intereselor obscure, diavolii neiubitori de oameni cinstiți, diavoli deloc temători de Dumnezeu. Diavoli care îi urăsc pe iubitorii de Dumnezeu, de viață frumoasă, de încredere în minunățiile vieții. Asemenea diavoli își fac un sport din a ține lumea în întuneric – fără educație, fără privilegiul de a-ți putea asigura cele necesare vieții, fără orizont pentru orice speranță bună… Aceștia amenință și fură orice bucurie a vieții, aruncînd-o în neant. Inventează războaie – poluarea produsă de un foc aprins în grădina curățeniei de primăvară e nimic față de poluarea produsă de un tanc ce scurmă ogoarele scuipînd foc pe țeavă -, schimbă conținutul bun al hranei, ca și al sufletului – supremă impertinență! -, urăsc încercările omului de a-și primeni sufletul, urăsc tradiția, blochează speranța. Ne țin mereu prinși în jocul nefericit al morții. Al morții gratuite.

            Cum poți lupta împotriva unor asemenea diavoli perfizi? Împotriva acestor ascunse chipuri ale înspăimîntării? Așezîndu-te sub protecția Celui de Sus. Și dacă nu crezi în puterea Acestuia? Devii pur și simplu indiferent, acceptînd ca firesc păcatul fricii absolute. Indiferent și/ sau nepăsător. Dar și nepăsarea este un diavol periculos.