Olimpiu Nuşfelean: Scormonind în mușuroiul de furnici

După atîtea încercări de a rezolva conflictul cu sine însuși (prin psihanaliză/ psihanalizare, literatură, arte, filosofie, spiritualitate, o mai largă și bună „culturalizare” etc.), omul pare că a renunțat la acest război și a mutat starea de beligeranță în afara lui, redescoperind și reafirmînd războiul – real – cu cei din jur. Nu mai are timp, omul, de citit deoarece trebuie să meargă, înarmat pînă în dinți, pe cîmpul de luptă, care nu-i departe de tăpșanul unde, în copilărie, bătea mingea de cîrpe (metaforic fiind zis). Lasă ogorul și pridvorul, trasul la șaibă sau jocul de șah și merge la război, cu tot felul de motivații, unele bune, altele nu. Bune prin legea războiului. A fost, pentru noi, șocul pandemiei, bomba care a explodat în pacea precară a existenței noastre. Nu ne așteptam la așa ceva, aflați noi în toiul atîtor descoperiri științifice uluitoare și al creșterii speranței de viață. Dar parcă nu ne prea simțim bine, noi, cei de la plug, sau noi, cei de la comenzile de conducere a lumii, cu lungirea/ prelungirea vieții. Ne îngrijorăm că, sporind ca număr în lume, n-o să mai avem ce mînca, n-o să avem funcții de conducere pentru toți cei care aspiră la așa ceva și, ca atare, am reinventat războiul. Doar avem cu ce să-l ducem, degeaba se plînge Zelenski că nu are destule tancuri. Și avioane, și rachete, și gloanțe… Nu prea găsim argumente (omenești) ale declanșării lui, dar argumentele de serviciu se găsesc, se amorsează pe parcurs. Nu de argumente ducem lipsă, ci de logică. Ne-am obișnuit cu o Europă pașnică. Speram să ne ducem zilele într-o astfel de Europă mult și bine. Aveam încredere în diplomația europeană. Am și făcut o Europă Unită. Numai că n-a fost să fie… Logica încrederii într-o viață mai bună, în plan european cel puțin, n-a mai funcționat. Spiritul belicos ne e intrat în piele. În suflet? Și nu doar aici, în balta stătută a unei Europe îmbătrînite. Peste Ocean, în țara tuturor visurilor împlinite, America, președintele, amicul nostru de NATO, duce un război imposibil împotriva „armelor fantomă”, construite acasă între tutoriale online și imprimante 3D, după cum suntem puși la curent de fluxul de știri. Armele fantomă, numite „ghost gun”, un fel de „jucării” confecționate din piese de plastic, fără numere de serie, astfel imposibil de urmărit de către poliție, sînt la fel de mortale ca pistoalele și puștile reale. Astfel, beneficiind de o legislație adecvată, asigurată inclusiv de Constituție (amendamentul 1 și 2), America visurilor noastre este o țară înarmată până în dinți. Conform statisticilor, numărul persoanelor care au murit împușcate în ultimul an a fost de 43.000. Adică 117 pe zi. Poate mai mulți morți pe zi decît în războiul din Ucraina. Dar nu trebuie să discredităm războiul din țara vecină. Armele din plastic se obțin cu ajutorul imprimantei 3D. O mare cucerire tehnică. Punct. Și de la capăt: avem o fire belicoasă. Pe care specialiștii războiului știu cum să o excite. Armele fantomă concurează, în confortul (!...) nostru belicos, cu știrile fantomă, cu știrile false, care sînt; și ele, exerciții de război comise sub acoperișurile noastre domestice. Război la masa de seară, la un pahar cu prietenii, în fața televizorului, cu izbucniri revanșarde în cele mai stranii ocazii. Nu ne mai interesează confortul casei părintești sau conjugale, ci performanța unui portavion sau tanc, viteza unui avion invizibil sau a unei rachete supersonice. Care nu triumfă deloc spre beneficiul omenirii. Dar „iubim” aceste realizări, care nu ne aduc nici un beneficiu. Specialiștii se așteptau ca o asemenea tehnologie, 3D, să facă progrese spectaculoase, ajutînd construirea de case sau crearea de aparate auditive din țesutul celular. Distribuția ei – cu asemenea așteptări – între indivizi rămâne însă modestă. Deocamdată gospodarii nu ambiționează să imprime totul acasă, de la haine la alimente, pornind de la materii prime și folosind diagrame disponibile pe internet. În timp ce produsele au devenit relativ accesibile (primele modele încep de la 250 USD, după cum putem afla din diferite opinii), utilizarea rămâne limitată. Fabricarea acasă a armelor, cu utilizarea lor în cele mai nefericite situații, devine tot mai fiabilă. Justiția poate exprima anumite reticențe, dar accesarea ghidurilor de construire a armelor fantomă este la liber. Îndeletnicirile războinice se ascund în cele mai… plăcute modalități de petrecere a timpului liber. Construirea de arme. Așa cum marile firme construiesc arme pentru a produce bani. Pentru că nu, acestea nu se gîndesc la război și la oameni morți. Se gîndesc doar la bani. Morții trebuie numărați doar de cei care pierd persoane impozitate. Bărbații au în sînge zăngănitul săbiilor, aveau într-o vreme educația acestui zăngănit, din care nu se prea pot desprinde. Femeile, discreditate de războinici, au o altă atitudine, mai împăciuitoare, au maternitatea în sînge, durerea pentru fiii care îngrașă cu sîngele lor ogorul luptelor, de multe ori fratricide. Bărbații și producătorii de arme sînt surzi la o asemenea durere. Nu învață nimic din durerea mamelor, a taților, a fraților sau soțiilor care așteaptă zadarnic întoarcerea celui iubit. Sofia Tolstaia, soția marelui prozator Lev Tolstoi, scriitorul care a zugrăvit atît de magistral războiul, notează următoarele în jurnalul ei: „Dacă cineva voia să caute un înalt nivel de sentimente patriotice și militare în toți acești soldați, ofițeri și generali (care plecau la război, n.n.) și mai ales în cei care-i conduceau, n-ar fi găsit nici o umbră. Tuturor le era greu, toți mergeau în pofida voinței lor, cu nedumerire și tristețe. […] // S-a rupt încă o dată ceva în inima mea. O nouă fîșie a separat o perioadă însemnată a vieții mele de cea dinainte și de cea de după ea – petrecerea fiului meu la război și impresia îngrozitoare în general a plecării soldaților. Ce înseamnă război? […] // Deodată miam imaginat că războiul, ca o furtună – este un fenomen stihinic și noi nu vedem această forță necurată care distruge în moarte așa de nemilos și implacabil atîtea vieți omenești. Cînd un om rîcîie un furnicar cu un băț și furnicile mor, ele nu văd nici bățul, nici mîna, nici omul care le distruge. Așa și noi, nu vedem acea forță care a produs crima războiului.” Și chiar dacă vedem bățul ce rîcîie mușuroiul, ce (mai) putem face? Lucrul e în curs. Dar înainte de a fi decis? Ce am făcut? Am pus suficient sîrg în deslușirea drumului pe care mergem? Ne-am ales bine pe cei care ar trebui să ne lumineze și să ne arate drumul? Întrebarea mea nu ține doar de o grijă electorală. Ce face diplomația, chestionată la rigoare? Ce face educația în formarea unui om care să vadă clar în ce constă binele și frumosul, adevărul vieții?