Olimpiu NUȘFELEAN: Istoria nu se sfîrșește
Răul are întotdeauna act de cojoc împotriva răului. Frica de pandemie a fost învinsă de o frică mai mare: frica de război. Cine mai vorbește de pandemie, deși pericolul ei nu este trecut? Cine mai vorbește de măști și de vaccinuri? Ce relații mai sînt între vacciniști și antivacciniști? Toate au fost șterse din agende (sau din media?) ca luate de o pală de vînt. Pala de vînt a așternut peste ele un strat subțire de praf. Care oricînd poate fi ridicat din nou, desigur. Ne credeam, noi, aruncați de soartă în acest prezent atroce, că mai putem fi atenți la aproapele nostru, că mai putem fi prietenoși cu acesta, prinși de tendința de a smulge cît mai mult de la această lume în interes strict personal. Pandemia parcă ne-a îndepărtat mai mult unul de altul. Dar iată că am descoperit omenescul în întîmpinarea refugiaților la granițe, în lupta sacrificială cu agresorul. E dovadă de cinism să spui, să accepți că răul nu poate fi eliminat decît cu ajutorul unui rău mai mare. Nu vrem să facem această dovadă. Dar, iată, cei care iubesc teroarea sînt cinici, oricare ar fi aceștia. Ei pot să apară și să se manifeste în proximitatea ta, ca să-ți treacă prin sabie propria viață. Cu ce scop? Cu ce cîștig? Care e sensul?
Francis Fukuyama, sociolog, politolog și filosof american, a publicat în vara lui 1989 un faimos eseu despre „sfîrșitul istoriei”, dezvoltat mai apoi în lucrarea „Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1991), carte care i-a adus o notorietate internațională. În cele două lucrări, mai ales în doua, s-a întrebat dacă istoria are sau nu o direcție de înaintare, spre ce se îndreaptă aceasta și, dacă are un sfîrșit, cum se raportează omul la un asemenea sfîrșit. Potrivit politologului, democrația liberală de sorginte occidentală nu înseamnă altceva decât sfîrșitul unei evoluții socioculturale în care guvernarea își atinge limitele și, prin aceasta, finalul. În istoria omenească există două forțe copleșitoare - „logica științei moderne” și „lupta pentru recunoaștere”; una îi face pe oameni să-și satisfacă o gamă tot mai largă de dorințe prin intermediul procesului economic, iar a doua se constituie într-un fel de „motor” al istoriei. Acestea au dus la prăbușirea tiraniilor și la întemeierea unor democrații capitaliste liberale. Filosoful se întreabă însă dacă dobîndirea libertății și a egalității politice și economice – specifică „sfîrșitului istoriei” – poate produce o societate stabilă, în care omul să trăiască mulțumit, sau, în situația în care omul nu-și va mai putea defula dorința de supremație, va reveni haosul și vărsarea de sînge, care de fapt au caracterizat istoria. Tema a devenit arhicunoscută iar dezbaterile s-au dovedit întotdeauna incitante. Nu intrăm în amănunte. Evenimentele din ultima vreme și, în imediat, războiul din Ucraina, ne-au arătat că istoria nu are deloc de gînd să se… sfîrșească. Asemenea evenimente, precum intrarea Rusiei în Ucraina, ne aruncă înapoi în istorie, cu brutalitate. Într-o „retrăire” a unor evenimente ce ar trebui să țină de domeniul trecutului. Altele speram să fie azi bătăliile noastre. Mai mult culturale și economice, în sensul îmbunătățirii vieții, al luptei cu suprapopularea planetei, cu poluarea, cu agresarea naturii de către om. Și multe altele. Tiranii însă nu depun armele, obligîndu-ne să ridicăm sabia și nu cuvîntul. Haosul și vărsările de sînge revin în trăirile omenirii.
Simplificînd lucrurile, putem accepta ca rezonabil faptul că decidentul de la Kremlin – Vladimir Putin – suferă din cauza unor frustrări, are așteptări ascunse, se bate pentru recunoaștere, pentru el și pentru țară. Este un tip care pozează într-un bărbat puternic – sportiv, familiarizat cu mînuirea a tot felul de arme și de aparate, degajat, stăpîn pe sine, ascuns în anumite lucruri (caracteristică dobîndită ca fost ofițer de informații), organizat, poate ordonat. Singurul defect al bărbatului deplin este lipsa preocupărilor („declarate”) sexuale. Din cercul în care se mișcă, nu prea trec spre public asemenea excese. Poate, aici, se manifestă și prudența fostului ofițer secret. El știe că este mereu supravegheat, ori în ce poziție s-ar afla, și că… nu este singur. Face el pe dezinvoltul, dar are sentimentul unui anturaj care, prin funcția… realităților, îl ține totuși captiv. Nu e o scuză a deciziilor sale. Am putea detecta o frustrare generată de faptul că, deși este un om de stat foarte puternic, la masa rotundă a planetei nu este „recunoscut” așa cum și-ar dori. Și nici țara pe care o conduce. Pînă și vaccinului anticovid făcut de ruși, lumea nu i-a acordat o prea mare atenție. Toate astea, dincolo de motivele politice care animă o asemenea atenție. Așa că el vrea recunoaștere pentru el, dar și pentru țară. Și procedează în consecință. Fără rețineri. A acumulat frustrări și procedează la defularea lor, prin orice mijloc. De aici afirmațiile și deciziile lui, care sînt mai mult decît belicoase. Dar, mai ales, Putin este în situația conducătorului dedicat, care, sporindu-și prestigiul prin scoaterea unei mari țări din letargie și multe neputințe, nu se mai poate ridica la nivelul țării pe care, într-un fel sau altul, a creat-o și, prin acțiuni absurde, în cîteva zile, își pierde propriul prestigiu, dar și prestigiul țării de la care se revendică.
„Țarul” de la Kremlin își găsește admiratori și executanți ai dorințelor sale ilogice? Desigur, în cele mai diverse straturi sociale, de la nostalgici ai vremurilor apuse, la tineri fără acces la educație sau care au trecut pe lîngă educație fluierînd. Sau la oligarhii ruși, care se vîntură prin lume în iahturile și avioanele private, în cîrdășie cu oligarhi ai Occidentului. Dar, aici, tinerii prezintă o configurație (psihologică) aparte. Majoritatea nu știu ce e războiul și ce înseamnă să ții o armă în mînă, încît cu greu i-ai putea mobiliza pentru o cauză serioasă. Te și miri cum și-a găsit Putin soldații (plătiți derizoriu?). I-am putut vedea, între prizonierii de război, derutați, neștiind pentru ce au venit în Ucraina. Tineri luați, poate, din cine știe ce colț social, din cine știe ce colț de lume, care cred în propaganda lui Putin. Dar sînt și tineri, precum cel care s-a fotografiat în fața lansatoarelor de rachete în funcțiune, care triumfă în prezența răului. Da, un triumfalism și o atitudine lipsită de simț etic, expresie a unei conștiințe viciate de (zic și eu…) jocurile de pe internet, de filmele care cultivau atitudinea atroce, de lipsa unei educații adecvate. Ai putea să afli că ei nu au simț pentru durere, simț specific unui om obișnuit, unui om normal… O lipsă de „simț uman” care devine caracteristică lumii în care trăim. E o atitudine pe care o pot avea nu doar „invadatorii”, ci orice tînăr ocolit de o creștere adecvată, de o educație firească într-o lume civilizată. Ciocnirea civilizațiilor, a religiilor, a etniilor nu a obosit. Poate lua forme dintre celei mai surprinzătoare, regăsibile în comportamentul unui individ sau al unei comunități. Vom observa cu regret cum conceptul de multiculturalism nu mai funcționează, cum ne-am fi așteptat, și cum conceptul „cancel culture” își strigă impertinența în cele mai bizare situații. Va trece timp, se vor încheia cumva ostilitățile – să sper că vor fi cu bine, dar vor rămîne de dezbătut și clarificat – uneori cu deschidere de răni – multe din fețele ascunse ale acestui conflict.
Binele însă e luptător. Împotriva răului. Între altele, două situații ilustrate de acest război sînt date de hotărîrea ucrainenilor de a lupta pentru țară și de a afirma în fața lumii un patriotism cît se poate de exemplar și de sănătos, cît și mobilizarea populației din România, Cehia, Polonia sau Moldova pentru a-i aștepta pe refugiați la granițe, ca să-i mîngîie cu mici ajutoare în fuga lor din fața pandemiei războiului. Omenescul, pe care-l credeam înghețat de pandemia Covid, răzbate din suflete și se exprimă în gesturi dintre cele mai frumoase.
Putin e condamnat de o întreagă lume. Puțini sînt cei care îl aprobă. Tot mai puțini. El însă va fi învins de ceea ce se teme mai mult: spiritul occidental. Împotriva căruia s-a ridicat cu armele. Diplomația nu a prea știut, nu prea știe cum să netezească drumul acestui spirit, în ceea ce are acesta mai bun, în consonanță cu spiritul popoarelor, care și acesta trebuie luat în seamă. De-a lungul timpului, Rusia nu s-a ferit de acest spirit, văzut într-o formă foarte… generică. Cultura Rusiei a interferat cu cultura occidentală. Și nu doar la nivel literar sau artistic. Colaborarea științifică – precum în domeniul spațial – nu cred că va fi abandonată. Este vorba de spiritul vieții moderne, care intră prin cultură și tehnologii, mai ales tehnologiile de comunicare. Acest spirit nu poate fi oprit. El înaintează în lucrarea de luminare și dumirire a individului. Fundamentul propagandistic pe care s-a înălțat Putin va fi erodat. Se vor spune tot mai multe lucruri, care acum sînt ținute sub un anumit control. Putin va fi învins de propriul popor. De propria frică! Mai repede sau mai tîrziu. Evenimentele pot fi anticipate cu greu. Dar, în esență, da. Unele evenimente ar putea să se precipite mai mult decît ne-am aștepta. Lumea nu poate fi adusă, deocamdată, la un numitor comun, cum preconiza Fukuyama. Istoria nu se sfîrșește. Dar lumea nu va fi dusă mai departe doar de tendința de „afirmare” a individului, ci și de tendința de „ființare” a omului. De ființare întru omenesc.
Putin nu a crezut că va întîmpina rezistență în subordonarea (mai mult politică) a Ucrainei. Spera, poate, după cum opinează analiștii, că va îngenunchea Ucraina în cîteva ore. Dar, dacă ar fi să scrijelim puțin suprafața cețoasă a lucrurilor, ar trebui să recunoaștem că nici Occidentul – cu instituțiile sale de forță sau de… inteligență– nu a crezut în puterea de rezistență a ucrainenilor. Se aștepta poate – chiar fără aranjamente oculte – ca Rusia să-și facă jocul și viața afacerilor transregionale sau mondiale să meargă înainte. De aici și lentoarea în luarea de către marile puteri a unor decizii radicale. Și faptul că nu aveau toate strategiile (și „procedurile”) puse la punct. Diplomația occidentală s-a bîlbîit și ea foarte mult. Guvernul nostru a inițiat preluarea organizată a refugiaților numai după ce a fost criticat de onegiști și de populația de la graniță, disponibilă să-i ajute imediat pe cei care, de frică, își părăseau țara. Evenimentele din Ucraina au fost pentru Occident un duș rece, care l-au trezit și i-au deschis ochii spre adevărata față a realității.
Îngenuncherea Ucrainei ar însemna mai mult îngenuncherea omului și triumful terorii. În Europa, un continent despre care s-ar poate crede că ar fi model de regim politic asemănător unui guvern din proximitatea sfîrsitului istoriei – cum ar zice Fukuyama, nimeni nu s-ar fi gîndit că există cineva stăpînit de nebunia de a ridica sabia. Dar uite că bătrînul continent s-a trezit să se războiască aproape cu el însuși. În ce scop? Ea, Europa, ar trebui să lupte pentru o renaștere generală. Dar nu ridicînd în lume o sabie însîngerată. O mai bună armă de luptă este Cuvîntul. Bine cumpănit și rostit. Istoria nu se sfîrșește, dar ea nu are dreptul să-și facă drum cu sabia, chiar dacă ea, istoria – ca știință sau ca poveste – este plină de asemenea exemple!
Comentarii
Ciubăr Vodă
(Balada lui Vodă Putin)
În franțuzește, e curvă,
Și-n poloneză — gunoi.
În ucraineană o scârbă
Ce declanșează război.
Pe bulgărește, otreapă
Și-n ungurește - tărhat.
Limba turcă nu îl scapă
Și-l denumește - rahat.
Iar kaghebistul, o javră,
Un cimpanzeu fără păr,
Face în jur multă zarvă,
Țarul nuclear — Ciubăr.
Putin
Vine Putin gol, pe daiboje,
Călărind ursul, cu tăvălug,
De la Cerkasî, la Zaporoje
O să ne tundă țara, chilug.
Vine Putin - țarul năpârcă,
Poate cât Stalin de ticălos.
Un kaghebist suit în cârcă,
Cineva știe cum se dă jos?
Zelenski
Vine Putin - țarul năpârcă,
Poate cât Stalin de ticălos.
E kaghebistul suit în cârcă
Pe care nimeni nu îl dă jos.
Vine Putin gol, pe daiboje,
Călărind ursul, cu tăvălug,
De la Cerkasî la Zaporoje,
O să ne tundă țara, chilug.
In revista "Psichologies" din februarie 2022 se ofera in interpretarea unui test, modul in care o persoana (si de ce nu?, un anumit grup politic sau apolitic) se manifesta subconstient cu umbra agresorului , in timp ce alte persoane au in subsidiar umbra receptivitatii, sensibilitatii extreme, duse chiar pana la sugestionabilitate.
Relevarea Umbrelor psihicului agresor si al celui sensibil permite intelegerea conflictelor. Eu ma gandeam ca in lumea educata, civilizata, in care traim debate-ul trebuie mediat iar partii cu argumentele cele mai puternice sa i se dea castig de cauza. Iar cele mai puternice argumente sunt cele Pro-Viata. In conditiile in care societatea isi asuma si cazurile sociale care trebuie sa beneficieze si ele de nivelul minim de trai si de educatie pe tot parcursul vietii.
Stimate Domnule Olimpiu Nușfelean,
Mult ne ajută istoria în a înțelege realitatea din zilele noastre.
Cu respect, Rus Augustin
Adaugă comentariu nou