Cîinii de la Cernobîl

În urrmă cu aproape patruzeci de ani (pe 26 aprilie 1986) un reactor al alei nucleare de la Cernobîl din Ucraina a explodat, urmare a unor umane, provocând cel mai grav accident din istoria nucleară zisă ci Potrivit informațiilor, precare inițial și apoi tot mai dezvoltate, explozia rodus noaptea, pe la 1:23, și a fost urmată de un incendiu puternic,- cînd acoperișul reactorului 4, greu de o mie de tone, a fost aruncat în aer, iar 190 de tone de substanțe radioactive (de 400 de ori mai multe radiații toxice decât bomba de la Hiroshima și Nagasaki ) au ajuns la peste 1 km înălțime, de unde au fost purtate de vînt pe distanțe imense. În vreme ce plusul de radioactivitate era răspîndit peste mări și țări, se spulberau și secretele regimului sovietic privind pericolul ce amenința populația. Pericol care s-a întins peste ani, afectînd natura, culturi de plante, animale și… oameni. Situația a fost o provocare și pentru cercetători, care au cercetat – și cercetează – ce efecte grave are un asemenea eveniment. Populația a fost evacuată din zonă, cu o anumită întîrziere față de gravitatea incidentului, dar au fost și oameni care nu și-au părăsit locurile natale, înfruntînd consecințele. Cît privește animalele sălbatice, au trecut prin efectele dezastrului cu inocență… animală.
Între animalele rămase printre ruinele centralei nucleare și în împrejurimi există și sute de cîini, care au devenit subiect, și aceștia, pentru un studiu genetic. Oamenii de știință încearcă să elucideze un mister privind supraviețuirea și înmulțirea patrupezilor în condiții socotite foarte periculoase. La momentul cercetării erau identificați vreo 300 de cîini supraviețuitori-trăitori în zonă, cu ADN-ul trecut prin vreo 15 generații deja, cu modificări genetice în funcție de cât de aproape s-au aflat de epicentrul dezastrului. Jumătate din câinii erau rămași lîngă centrală, restul în orașul Cernobîl, la 15 sau 48 de kilometri distanță. Cei din jurul centralei dovedeau caracteristici genetice diferite de ceilalți câini, din alte zone, trăsăturile genetice fiind modificate în funcție de zona din care proveneau. Un cercetător (șef) de la Institutul Național de Cercetare a Genomului Uman din SUA, interesat de problemă, se întreabă cum se modifică ADN-ul, astfel încît animalele să poată supraviețui în condiții ostile. Poate că animalele sînt mai puțin fertile, au afectată blana, dar, totuși, au înfruntat și înfruntă radiațiile, care le afectează hrana (care o fi) și, direct, organismul. Cercetarea e importantă pentru a stabili efectele radiațiilor asupra vieții diurne. Ea ne poate duce cu gîndul și la alte aspecte ale vieții noastre.
Cîinii – și animalele în genere, în zona Cernobîl viețuind și multe animale sălbatice – dovedesc capacități incredibile de a se adapta la vitregiile vieții, mai ales, în cazul de față, la vitregiile produse de… om, stăpînul (dovedit științific al) naturii. E teribil să te adaptezi la răul produs de om, la răul pe care în creezi chiar tu. Așa cum omul s-a adaptat la răul produs de bombele de la Hiroshima și Nagasaki, din lagărele de concentrare naziste (pe care, desigur, nu le accepți), războiul din Afganistan, cel din Ucraina, dintre Israel și Hezbollah. Ș.a. m. d. Omul „administrează” răul, pe care în același timp îl și îndură!
Situația cîinilor de la Cernobîl mă tulbură prin condiția cîinilor în sine, prin puterea – naturală – de a se adapta la modificările negative din natură, din ambient, din realitatea crudă – autentică și cruntă – dar această situație mă face să mă gîndesc și la condiția omului, a omenirii, din care fac și eu parte. Omul, prin condiția sa păcătoasă, produce răul, în mod constant, dar sînt momente – de întinderi mai mici sau mai mari - cînd exagerează, nesăbuit, în această direcție. Da, o face în mod constant dar, desigur, și într-o acțiune inconștientă, într-un demers din care, pe ascuns?, se retrage gîndirea rațională. Și nu e vorba doar de războaie sau de războiri umorale…
Obișnuirea omului cu răul produs de el e terifiantă. Nu doar în cazul Cernobîl sau al conflictelor zonale sau mondiale. Iată, deși sîntem o țară cu potențial agricol enorm, îi hrănim pe oameni/ ne hrănim, pe noi înșine, cu produse alimentare contrafăcute. Avem izvoare cristaline și bem apă cu tot felul de mirosuri. Nu mai avem grijă de fîntînile răspîndite de sute de ani pe tot teritoriul țării. Umplem malurile rîurilor de peturi dizgrațioase. Aducem, pe ascuns, deșeuri radioactive pe care le facem pierdute în pămîntul țării. Aducem, la vedere, tot felul de idei-deșeuri politice pe care le ascundem, nocive, în mentalul colectiv. Ne obișnuim cu răul candidaților electorali incompetenți, care ne mint pe față, acceptăm senini (sau îndurerați?) exercițiul lor politic-decizional dezastruos. Exemplele sînt multe iar eu nu țin să fac o statistică a acestora, dar mă miră indiferența noastră în a le identifica și în a elabora strategii clare în eliminarea lor. Ne lăsăm legănați de indiferență cînd „genele” noastre cultural-spirituale se modifică, fără reacție, sub presiunea răului, obișnuindu-ne, într-un mod detestabil, cu acesta. Acceptăm, noi, să viețuim în eroare?
În mintea noastră se sedimentează poncife, standarde păcătoase, obișnuințe sclerozate care se perpetuează ca fundamente pentru susținerea și proliferarea răului. Atitudinea față de acestea este în general de indiferență și neangajare, de ocolire a mijloacelor care au ca scop chiar distrugerea poncifelor din viața noastră și lupta împotriva izvoarelor răului – din inima omului -, luptă care n-ar trebui ignorată. Un rol benefic și-l asumă literatura, arta în general, dar cine (dintre decidenți) să recunoască acest formidabil rol, cînd parcă și scriitorii, sau artiștii, bat în retragere, conformîndu-se unor privilegii oferite de arta ca joc gratuit?„