Olimpiu NUȘFELEAN: Tolstoi la plug

            Când avea 18 ani, impresionată puternic de lectura romanelor Copilăria de Tolstoi și  David Copperfield de Dickens, Sofia Andreevna Bers, după numele de fată, l-a cunoscut pe Lev Tolstoi (34 ani) și, în cîteva zile, cei doi au decis să se căsătorească. Scriitorul nota în jurnalul său: „Sînt îndrăgostit, așa cum nu am crezut că e posibil să iubești. […] Sînt nebun; […] Am fost la ei la o serată; e fermecătoare în tot.[…] Mâine, imediat după ce mă trezesc, ar trebui să merg și să-i spun tot ce simt sau să mă împușc.” Înainte cu vreo zece ani, mărturisea: „Pentru ultima oară îmi spun: Dacă mai trec trei zile în care nu fac nimic spre folosul oamenilor, mă omor. Ajută-mă Doamne!” Cei doi s-au stabilit la moșia de la Iasnaia Poliana, moștenită de scriitor de la mama sa, un domeniu  întins pe vreo 380 de hectare. Se derulează acum și aici poate „cei mai frumoși”, după impresia tinerei soții, care se ocupă de administrarea moșiei și de transcrierea manuscriselor… tolstoiene. Istoria celebrei familii este bine cunoscută și urmărită de milioane de cititori.

            La trei luni de la căsătorie, scriitorul nota în jurnal: „Simt o năvalnică nevoie de a scrie”. Iar la începutul anului 1863, s-a apucat să lucreze la Război și pace. Sofia Tolstaia povestea: „A început să lucreze cu bucurie și tenacitate la Război și pace, operă pe care nu o numea roman și nici nu-i plăcea când altcineva îi spunea așa. […] Levoșka a scris toată iarna cu neliniște, deseori în lacrimi și durere. După părerea mea, Război și pace trebuie să fie o carte superbă. Orice îmi citește, mă emoționează până la lacrimi.” În acel spațiu idilic, scriitorul trudește la celebrul său roman, înconjurat de frumusețea naturii și de forfota mujicilor care lucrau moșia. O forfotă de care scriitorul nu se delimitează. Nu ezită să pună mâna pe coasă și să culce în brazde iarba înaltă. Nu-i străin de așa-zisele îndeletniciri agricole. Se delimitează însă mult de viața politică, de strălucirea saloanelor destinate petrecerilor (de care scriitorul nu s-a ferit în tinerețea lui).

            Anii petrecuți la moșia Iasnaia Poliana, cu o viață izolată și minunată, sînt descriși de îngrijitoarea manuscriselor: „Din acea perioadă, nu îmi amintesc nimic important în viața lumii, a societății sau țării, pentru că totul trecea pe lângă noi; trăiam numai la țară, nu urmăream nimic, nu vedeam nimic, nu știam nimic – nu ne interesa.// Nu doream nimic altceva decât să trăiesc cu personajele din Război și pace; le iubeam și urmăream viața lor de parcă ar fi fost ființe reale. A fost o viață plină și una de o neobișnuită fericire; cu iubirea noastră reciprocă, copiii noștri și, mai presus de toate, cu acea operă genială, adorată de mine și mai târziu de o lume întreagă, opera soțului meu. Nu îmi mai doream nimic altceva.”

            Izolarea era făcută față de o anumită lume. Minunăția vieții era dată de izbînda scrisului, coerența familiei, refuzul provocărilor vane ale vieții, de fapt refuzul trăirii în minciună. Asocieri cu viața de azi se pot face: ce-ți poate oferi vînzoleala societății de acum? Minciună electorală, speranțe goale, veselie și alimente false, „modificate genetic” (da, și plăcerile noastre sînt deja modificate genetic), apă și aer otrăvite, gaze de eșapament generate de tancuri, portavioane și avioane care încalcă toate convențiile internaționale privind grija față de natură. Dar există legi care să te protejeze fără intenții eronate, care să-ți apere „liniștea colibei date”, după expresia bătrînei din Moara cu noroc de Ion Slavici? Legi care să te lase să-ți vezi nestingherit de „moșia” ta? Întrebările n-au de ce să se prindă…

            Un Tolstoi din perioada „idilică” (dar cine mai crede într-o viață idilică?) ne este redat de pictorul rus Ilya Repin, care, între altele, în înfățișează pe Tolstoi la plug (tablou din 1887). Un model. Scriitorul mînuiește zdravăn un plug (mai mult de lemn) așa cum mînuiește condeiul pe hîrtie la scrierea romanelor sale… Poartă condeiul ca un plug cu care brăzdează colinele frumuseții și ale spiritului. Un cal trage plugul iar altul, legat lejer de un corn al plugului și… docil, trage după el și după plugar o grapă. Combinație e ingenioasă. În preajmă se etalează culturile, precum cărțile scrise, precum cărțile ce așteaptă să fie scrise, însemnate cu sămînța gîndirii creatoare.

            Imaginea ne e deloc desuetă și e mult grăitoare. Asociația dintre scris și arat nu-i întîmplătoare și e încă funcțională. Desțelenirea minții și desțelenirea cîmpului se aseamănă. Pentru că în lucrarea pămîntului trebuie pusă o anumită știință, un anume simț (estetic desigur, dar și al duratei, al duratei omenescului). Acum, în primăvară, putem înțelege mai bine o asemenea asociere. Numai că practica arării cu plugul, ca și aceea a scrierii unor romane cuprinzătoare (!...) nu mai pare de actualitate. Un plug tras de tractor, cu mai multe brazde, se înscrie într-o „tradiție nouă”, aceea a industrializării, a robotizării (persoanei?!), a îndepărtării de firea omului. E utilă și o asemenea îndeletnicire, dar e fals așezată între cele lumești. Brazdă peste haturi (roman proletcultist de Istvan Horvath, ediția din anul 1951, cine mai are prin minte o asemenea lectură). Haturile u fost șterse, limitele, bunele cuviințe. Și continuă să fie șterse.

            Un lucru bun însă, observat de-o vreme: oamenii încep să se ocupe mai mut de grădinile proprii, de mici parcele pe care cultivă legume sau plantează pomi. Sînt – într-o căutare de lumi personale – mici privilegii cu care ne recucerim firescul existenței.