Olimpiu Nușfelean: Tot literatura este salvarea!

Anul 2022 a fost și pentru mine precum pentru aproape toată lumea: derutant și dezamăgitor. Scriitorul, din mine, a făcut față cam greu omului obișnuit, prins în toate încercările. Poate că scriitorul a pus un plus de trăire – și de luciditate – în aceste încercări.  Pandemia ne-a arătat încă o dată că nu sîntem stăpîni pe viața noastră și că  nici știința, nici medicina nu pot rezolva totul. După pandemie, ne/ mă așteptam la o trezire a lumii. Dar lumea și-a continuat – ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic – somnul care naște monștri, trezind doar monstrul războiului într-o Europă despre care credeam că s-a vindecat de războaie, modelată de atîtea personalități ilustre. Dar nu, Europa a redevenit războinică. Și pusă pe jaf. Ce să mai crezi?

În această situație ajunși, te poți întreba cine să mai scoată Europa din marasmul distrugerii? Al distrugerii de sine a omului european? Tot înspre spre spirit ne întoarcem. Într-o lume în care literaturii i se acordă o tot mai puțină atenție, psihologii, psihiatrii, psihoterapeuții ne îndreaptă atenția spre lectura ca terapie, spre scrisul ca terapie.

Tot literatura – dar nu doar ea – este salvarea. Cu aceasta în gînd, mă aplec puțin mai întremat spre masa de scris. În anul care a trecut, am participat la Festivalul Internațional Europoesia de la Brăila, festivalurile de poezie Poesis sau de la Sighetu Marmației, la întîlnirea revistelor literare și de filozofie de la Târgu Mureș, la Festivalul literar Vasile Lucaciu de la Cicârlău (unde au intrat în concurs cîțiva tineri poeți sau prozatori – nedebutați – foarte talentați, semn că literatura își găsește resurse de viețuire în continuare), la Zilele revistei Nord Literar, la întîlnirea revistelor de Nord de la Bistrița, la Colocviul George Coșbuc (unde am fost onorat cu Marele premiu pentru întreaga activitate) și la saloanele Liviu Rebreanu de la Bistrița. și la saloanele Liviu Rebreanu de la Bistrița. Și, desigur, la Zilele Prozei sau la minunatele întîlniri moderate de doamna Irina Petraș la Filiala din Cluj a U. S. R. Aceste participări au fost percepute de mine ca un fel de dezmorțire după „stagnarea” în care ne-a ținut o vreme pandemia din care încă nu sîntem siguri dacă am ieșit sau nu… Și au fost apoi răspunsurile la cîteva anchete literale, grupajul de proze scurte „de vară” din Discobolul (un eveniment în sensul acordării atenției unor specii – schița, povestirea – care par să cunoască o revigorare în ultimii ani), eseurile din Romania literară, încheierea anului cu cartea de eseuri Om în mers, apărută la editura Limes. Cărțile mele Unde așezăm plînsul copilului? și Ultima zi a peștișorului de aur au fost onorate în continuare cu cîteva recenzii scrise cu empatie. Revista Mișcarea literară a încheiat anul (literar), cum s-ar zice, la zi. M-am bucurat că și în anul abia încheiat, scriitorii, cu toate controversele (specifice), au găsit motivații și determinare să ducă înainte revistele literare pe drumul sinuos al publicisticii. Și m-aș aștepta ca, pe lîngă truda cu succes la scrisul propriu, scriitorii să aibă puterea de a sublima diversele controverse de breaslă în polemici literare de înaltă ținută și eficiență literară. 

Altfel, dacă totul va fi „normal”, sper ca, ajutat de Cel de Sus, să-mi duc viața sfîșiat între dorința de a scrie și plăcerea de a mă legăna în hamacul lecturii unui roman captivant, scris de un înaintaș sau de un „contimporan” de-al meu. Și să-mi pot transfera ideile ce mă stăpînesc în scriitură, iar manuscrisele, în cărți care să-și găsească editori și cititori de nădejde.