Olimpiu NUȘFELEAN: Traseismul parlamentar – simptom al neputinței politice

Unul dintre fenomenele care îngrijorează lumea de azi, atît în SUA cît și în UE, este migrația. Am văzut/ Vedem cum Trump a stîrnit controverse produse de atitudinea sa contra imigranților ilegali din țara sa. Dar și consecințele prezenței imigranților în Europa, pe care aceasta îi acceptă din motive politice sau din nevoia forței de muncă. Nu mai vorbim de emigrația „ascunsă” a esticilor spre occident, de plecarea românilor la muncă peste hotare, în căutarea unei vieți mai bune, acolo, sau la noi, după întoarcerea acasă cu anumite sume de bani, formînd, în străinătate, o diasporă atît de mult curtată politic. Migrația, se spune, are cauze multiple, de la securitate, demografie și drepturile omului la sărăcie și schimbări climatice. Aceasta poate fi voluntară sau involuntară, motivată de factori de presiune sau de atracție, socio-politici (apartenența la o etnie, religie, rasă, politică sau cultură), demografici și economici (standardele de muncă precare, șomajul ridicat, oportunități de angajare mai bune, un nivel de trai mai înalt și oportunități în domeniul educației etc.). Guvernele, individual (suveranist?...) sau în asocieri politice, caută mereu soluții pentru ameliorarea condițiilor de viață (în lume) și integrarea noilor veniți în comunitățile pentru care au optat. Fenomenul este într-o dinamică neobosită.
Migrația „globală” are o oglindă, mai mică în aparență, dar nu mai puțin însemnată – vezi și nocivă – la nivelul politicii să-i zicem naționale, cu structuri și reverberații interne, și anume traseismul politic. Politicieni de cele mai diverse „spețe”, după ce se văd pe listele autorizate ale parlamentului, imediat sau după o anumită evoluție a vieții parlamentare, trec de la un partid la altul, abandonîndu-și matca politică inițială. E deja bine cunoscut și comentat faptul că baza de calcul a traseismului politicienilor este carierismul acestora, mirosul îmbietor al puterii, dar în prea puține cazuri e valabilă „nepotrivirea de caracter" pe care unii politicieni o afirmă la un moment dat față de partidul din care fac parte. O astfel de mișcare politică e oarecum oficializată, nimeni nu se mai miră de asemenea gesturi politice, partidele perdante înghit gălușca iar cele, de obicei, de la putere, profitoare…, profită. Li se întăresc, acestora, rîndurile, în promovarea unor proiecte guvernamentale, dar, cred, în conservarea sau îmbogățirea privilegiilor și, desigur, a autorității de acțiune, în orice direcție s-ar manifesta aceasta. În luarea unor asemenea decizii de către rinocerii politici nu mai contează loialitatea și constanța ce ar putea fi generată de ideile și programele politice. E o problemă emanată de substratul politic – slab – al ideilor puse într-un proiect politic și de caracterul actanților de acest fel. Unde mintea e slabă, caracterul e și el slab.
Da, traseiștii politici invocă la un moment dat faptul că partidul nu-i mai reprezintă, dar ei ce putere și știință pun în a reprezenta partidul? Chiar dacă un program nu e perfect, el poate fi ameliorat, dar nu de aleși care se detașează rapid de așteptările celor care îi aleg. Pentru că dilema e aici: partidul din care faci parte nu te mai reprezintă, dar tu cum îi mai reprezinți pe cei care te-au ales? Partidul din care ai făcut sau faci parte te-a dus nu doar spre opțiunile stricte ale membrilor (tăi/ săi) de partid, ci și spre ale altora, simpatizanți sau simpli deciși de ultimă oră. Nu mai ai cum să le verifici opțiunile după ce ai ajuns în parlament și decizi să schimbi macazul. Pe toți aceștia îi abandonezi. Pe toți. Fiind totuși clar că aceștia nu te-au ales pentru ca tu să accezi la niște privilegii – pe care le negociezi postelectoral -, ci pentru a sluji politic în interesul și aspirația lor, de partea puterii sau în opoziție. Cînd, de fapt, putem accepta că și opoziția face parte tot din putere, din puterea de stat, pe care statul trebuie să o ia în seamă, în mod democratic.
În cazul traseismului politic, lucrurile se cam bat cap în cap. În configurarea unor entități sau, mai bine, unor grupuri/ grupări politice, se are în vedere experiența de a fi candidat, dar și, mai mult, loialitatea față de partid. De multe ori traseiștii acumulează experiență politică trecînd de la un partid la altul, dar găsim și cazuri de traseiști „tineri”. Poate fi un argument al acceptării în partidul de la putere. Dar ce facem cu loialitatea? Lipsa ei slăbește coerența partidului și denotă, mai mult, că partidul receptor nu ține foarte mult la loialitatea membrilor său, că e unul găunos, ridicat pe picioare de lut. Calitatea membrilor de partid devine dubioasă, ca și actul politic al acestora, iar, ca efect, îmbunătățirea vieții cetățenilor va rămîne mereu în așteptare.
Personal, mă amuză seninătatea cu care unii oameni de partid își abandonează partidul și optează pentru unul care le oferă mai multe privilegii. Aceștia și-au mințit alegătorii din start, mînați spre lupta politică de interese ascunse, mai întîi personale, dar și oculte, interese care vor lua și ele diverse și surprinzătoare chipuri. Normal ar fi ca traseismul politic să fie interzis. Optezi pentru un partid, în campanie, și cu acesta rămîi, iar dacă vrei să-l abandonezi, o faci pe un traseu lipsit de privilegii. Cei care abandonează un partid după ce au fost aleși ar trebui să fie retrași din parlament și să le ia locul următorul de pe listă. Ar trebui ca saltul în barca altui partid, în asemenea cazuri, să le fie fatală. Deși nu cred că ar fi o soluție imposibilă, poate greu de dus, ca membrii partidelor – toți, pe partide - să voteze pentru o cameră parlamentară, iar toți cei fără de partid să voteze pentru o altă cameră parlamentară. Astfel lucrurile ar fi mai clare și nu ne-am mai scălda în politici mincinoase. Și am mai contribui cu ceva la scăderea neputinței politice.