Olimpiu NUȘFELEAN: Unde-s zurgălăii de altădată?

Folosind substantivul „zurgălăi” sau adverbul „altădată”, nu mă gîndesc neapărat la zurgălăii aninați de gîtul cailor lui Esenin, rîzători sau senini, nici la „zăpezile de altădată” ale lui François Villon, ce evocă vremuri de demult și poate pentru totdeauna apuse. Vremuri pe care le trăim în evocări culturale, cu nostalgia fericirii străbunilor noștri. Dar cu ce sens și cît de intens?
Într-un concurs tv de folclor, o tînără interpretă, evocînd un obicei de nuntă, era însoțită – ilustrativ – de un stegar. Pe bună dreptate Gheorghe Leșe observa că steagul n-ar fi trebuit să fie un accesoriu oarecare, ci „integrat” în cîntecul interpretei, cu clopoței puternici, al căror zvon să aibă un rost clar. În momentul evocat, „rîsul” clopoțeilor era anemic, abia agățat de melodia transmisă de microfon. Prezenta lui devenea artificială.
Mai mult: în ajun de Crăciun, am ratat o poză de milioane. N-aveam aparatul de fotografiat la îndemînă în vreme ce o ceată de colindători, cu capra, înaintau printre blocuri, cu rostul lor, îmbrăcați/ deghizați adecvat, cu colinzi, tobe și… țitere… Erau bineveniți, mai ales într-o lume din care colindătorii „domestici” erau aproape sau total dispăruți. Își așteptau darul – banii -, care venea sau nu. Mai mult nu venea. La un moment dat, treceau pe lîngă niște tomberoane, plantate în calea lor. Tomberoane din alea mari, îngropate jumătate în pămînt și rămase așa, inutile, cu banii pe ele cheltuiți degeaba. Și colindătorii au trecut printre ele, încet, adăstînd, continuînd să colinde, cu capra lor măcăitoare. Treceau prin „zona tomberoanelor”, care arată așa cum arată, întotdeauna, de parcă nu se mai schimbă nimic în țara asta. Era reiterată, în acele momente, imaginea lumii cu care ne petrecem în viață, cu care trecem prin timp, inclusiv la vreme de sărbătoare. Miracol și mizerie!... Un amestec nenorocit. Miracol veștejit și mizerie tot mai mare și mai copleșitoare.
Semnele sărbătorești, care dau culoare și sens vieții, se diminuează, își pierd intensitatea, puterea, bucuria, dispar. Vreme de pandemie. Da. Copiii nu mai merg la colindat cu trăistuțele, în bucurie de nici și turte dulci. Tinerii, dar și „însurații”, nu mai alcătuiesc cete cu care să se colinde de-a lungul nopții. În sate nu mai răsună, sub cer cu lună sau sub nori de zăpadă, colinde care să urce pînă la stele. În sate, ca și în orașele mai mici, pe care nu le-a învins încă furia mașinilor. Sărbătorile se trec fără baluri. Unde și cum mai socializează tinerii? Înghesuiți pe o terasă protejată de niște folii de plastic, unde microclimatul asaltat de coronaviruși e aproape optim? Dar fără de pandemie, cum ar fi? Cum ar fi fost?
Mizerie de tomberon – cu sau fără pandemie. Dacă „Salubritatea” mai mătură cît de cît străzile, rămîn malurile rîurilor – rîurile cele cu ape ca… cristalul – pline de peturi și pungi de plastic. Sub niște sălcii răcoroase, dai oricînd de un morman de moloz. Munți de gunoaie cresc unde nu te aștepți. Și dacă reușești să deretici în vreun cartier, dai de moloz în politică. Și din politică se extinde în presă. Măturile electorale se mișcă în gol. Se dezvoltă arta ascunderii gunoiului sub preș. Iar preșurile devin tot mai mari. Mînuitorii lor promovează o modă pe măsură. Ne batem în preșuri. Glorificați de gunoiul de sub ele. Este mai tare cel care poate să ascundă cît mai mult gunoi sub preșul propriu. Gunoiul din care își trage osînza.
Iar sărbătorile devin tot mai mult afaceri comerciale. Chiar și pentru cei care nu cred în așa ceva. Ești restricționat să nu mergi la biserică – o poveste mai mult decît de două rînduri – dar nu-ți interzice nimeni să mergi la mall. Preoții, în cea mai mare parte, au rînduit lucrurile în așa fel încît să se dea cezarului ce-i al cezarului, fiind respectate restricțiile sanitare. Putem spune asta despre malluri? Ne întrebăm fără să punem sub semnul întrebării necesitatea funcționării unor asemenea spații comerciale. Și apoi cum să definești o mizerie precum cea dată de faptul că instituții și magazine au fost dotate cu termometre care funcționează aiurea? Au fost puse acolo să fie, să se vadă grija pentru sănătatea publică, grijă care, vorba personajului lui Caragiale, e mare, dar nu există. Se fac eforturi pentru obținerea și distribuirea unui vaccin anticovid, dar nu ai prospectul lămuritor. Cine are curajul „să semneze” un asemenea prospect? Te orientezi după spusele unui politician, care de obicei are alte interese decît slujirea intereselor tale? Lucrurile sunt, încă, amestecate și controversate. De unde îți extragi încrederea într-o viață protejată?
Vine Anul Nou. Ne spălăm de cele rele. Ce fain! Și deodată vedem sau sîntem anunțați că au crescut prețurile. La toate. Așa, într-o doară, în vreme ce stăteam la masă și gustam niște sarmale cu cîrnați, bucuroși că au ieșit la alegeri „ai noștri”, sau sperînd că „ai lor” o să fie mai buni… Ne agățăm de cele bune și frumoase, dar, în același timp, cele rele se agață de roata istoriei și ne trag, mortal, după ele. Ne încarcă de „comorbidități”, medicale sau sociale. Suferim că ne moare sufletul. Și nu găsim ceaiul care să-l vindece. Sîntem, iată, în stare să cheltuim miliarde pentru descoperirea unui vaccin – și e bine că avem și surse, și resurse, și idei -, dar nu (mai) găsim niște bani pentru un… ceai cultural. Inițiativele culturale se veștejesc în dosare care nu mai sînt deschide… Ne dezvățăm de ele, Ne dezvățăm de ideea de a le susține. Și cu ele dispar atîtea semnificații ce ar trebui să rodească în suflete. Cînd omul nu e doar carne veștedă, ci și suflet, viu...
Unde și cînd am mai putea înălța un zvon de clopoței rîzători sau senini? Zice poetul Serghei Esenin, într-o rostire arhicunoscută de cei care iubesc poezia: „Ah, voi sănii, sănii! Si voi cai, voi cai!/ Numai dracul va scornit, mișelul!/ Peste stepa-n goana cu alai,/ Rîde pîn' la lacrimi clopoțelul.” Referirea la necuratul e așa, un fel de licență poetică, o reducere la absurd. Pentru că aici, în rîsul clopoțelului, cel necurat nu are ce să caute. Nici în rîsul clopoțeilor din steagul ce întîmpină mireasa. Nici în clinchetul clopoțeilor cădelniței la liturghie. Dar nu facem acum analize poetice. Deși nu putem să nu observăm că multe din plăcerile zilei le-am cam lăsat în administrarea lui Nichipercea!...
În unele opere literare, natura reflectă starea sufletească a personajelor. Dar în viața reală? Noi, cei de pe aceste meridiane, am crescut/ trăit în cultul zăpezii. Știam ce înseamnă o sanie care zboară peste nămeți trasă de cai cu clopoței la gît. De-o vreme, am renunțat la sănii. Le-am schimbat cu mașini dotate cu cauciucuri de iarnă. Tot rulînd cu mașinile astea, vedem de la o vreme că zăpada dispare. Oare să nu ne mai incomodeze, să nu ne mai pună la cheltuieli în plus, să nu producă accidente?... S-a lăsat de rostul ei influențată de sufletul nostru? Dar ce rost își mai caută sufletul? Mai are el ca țintă vreun rost? Poetul zicea cîndva: „Sufletul mi-i totuși plin de rost”. La schimbare de ani, după ce ne spălăm de cele rele, ca printr-o spovedanie, vom ști să le căutăm pe cele bune cu adevărat? Ca să dea un rost și sufletului nostru.