Omagiul fiului risipitor

Romanul „Rădăcina de bucsau”, al lui Ovidiu Nimigean, apărut în urmă cu câţiva ani, are astăzi un corespondent în versuri, de calibru asemănător, semnat tot de un năsăudean, mai exact de runcanul Vasile George Dâncu. Cei doi scriitori importanţi ai momentului fac cinste numelui de fii ai unor mame dăruite, pe care harul acestora le înalţă memoria pe piedestalul iubirii veşnice. Nimic mai emoţionant decât măruria suferinţei şi a sfârşitului fiinţelor care ne-au adus pe lume. Receptării subtile a lui Ion Mureşan a mesajului din „Universul Mama”, placheta de versuri a lui Vasile George Dâncu, apărută în anul 2015 la Casa de Editură Max Blecher, de „recviem al unui cor al copiilor”, i-am contrapune o nuanţă ceva mai frustă- de tânguire sau bocet al unui cor de tragedie antică. Simplitatea ţărănească ajunge adeseori la măreţia acestui gen de început al literaturii, aşa cum se vădeşte existenţa truditorilor pământului , atât de apropiaţi de ciclurile eterne ale naturii, în raportarea la viaţă şi moarte.
Cartea de poezie a lui Vasile George Dâncu e rememorare, reconstituire emoţionantă a unor momente de viaţă, de atitudine în faţa vicisitudinilor ei, ale unei „ţărănci/ dintr-un vârf de deal/ dincolo de sat şi de lume”. Mama poetului, femeie truditoare o viaţă întreagă a gliei, îşi trăieşte cu seninătate şi înţelepciune ultimele zile, înconjurată de frământările fiului ce ştie că o boală necruţătoare i-o va răpi. Notaţii simple, dezbrăcate de orice podoabă, versuri tăiate parcă în pământul aspru de la Runc, transmit un sentiment de autenticitate, în care cititorul simte puterea copleşitoare a vieţii şi a morţii. Poeme de factură epică, numerotate cu cifre romane, cum capitolele unei proze, ele ne poartă prin universul magic de la Runc sau pe străzile oraşului transilvan în care fiul ajunge dezrădăcinatul cu un parcurs aventuros: şantierist golan bătrân rocker beţiv boem gagicar învăţător student bibliotecar cinefil cafengiu ziarist soldat profesor manager familist tată editor (VIII. Plecarea).
Limbajul neaoş ardelenesc al mamei are înţelepciunea vieţii, pe care ţăranul evlavios şi smerit o dobândeşte adesea. Pornind de la cuvintele unui bocet: „nicio moarte nu-i amară/ ca moartea de primăvară”, poetul evocă şirul de morţi survenite în anotimpul reînvierii naturii, dar şi al celebrării Învierii lui Hristos: moartea mamei, a tatălui, a prietenului Radu Săplăcan, rememorate şi ele la moartea prozatorului Alexandru Vlad. „tristeţea mi-a coborât în suflet/ cum curge o ţuică tare băută pe nerăsuflate” (X. Întâlnirile cu moartea) Poveştile relatate par tăiate dintr-un film de Almodovar (dacă poetul tot s-a lăudat cu statutul de cinefil!), în care sentimentul umanităţii se arată nealterat într-o lume acaparată de răceală sufletească şi superficialitate.
Etimologia numelui Gafta, pe care-l poartă mama, nume rar dat femeilor din Ţara Năsăudului, prilejuieşte copilului studios bucuria descoperirii sensului acestuia de bun şi preţios- de la grecescul agathos. Povestea numelui mamei, ce-o nemulţumea, e relatată în cuvinte duioase, uşor ironice, de snoavă. „atunci de ce mama sărăciei/ nu mă cheamă Agata/ ca pe scriitoarea ta din Anglia/ care-i un nume fain/ şi mă cheamă Gafta?/ altfel m-aş prezenta eu/ la doamne în târg la Năsăud/ când le vând mere şi pere/ aş spune că mă cheamă Agata/ şi sunt din Runc” (XI. De Sfânta Maria)
Sinceritatea poetului, stânjenit când trăia mama de unele situaţii umilitoare, e emoţionantă. „fusesem după tine la gară şi luasem autobuzul 9/ îmi era cam ruşine/ cu tine ţărancă/ luasem traista în spinare plasele în mâini/ şi mergeam repede/ cu câţiva metri înaintea ta/ să nu mă vadă cineva/ tu înţelegeai/ veneai după mine ca un căţel/ dar ca să nu te laşi nici tu strigai/ mai lasă-le jos/ dragu’ mamii…” Poemele în care mama e personajul unor întâmplări pline de miez respiră autenticitatea. Ţăranca venită la Cluj, în vizită la fiul ei, încărcată cu de toate, are atitudini şi replici demne de înţelepciunea şi perspicacitatea unor eroine celebre. Ingratitudinii fiului, nemulţumit de viaţa ţărănească modestă, de cicălelile mamei, îi răspunde astăzi cu sfâşietoare amărăciune şi remuşcare glasul spăşit al poetului. „unde a fost fericirea ta/ dragă mamă/ când veneam la Runc/ mă opream pe la o grămadă de oameni din sat/ şi la tine stăteam un sfert de ceas” (XIV. Unde a fost fericirea ta?)
Fiinţă dăruită, mama nu a avut o viaţă a ei, ci o viaţă trăită din bucuriile şi necazurile celor apropiaţi. „viaţa ta a fost/ o singură dată a ta- atunci când te-a răpus boala dintr-o dată” Viaţa, trecută prin diferite definiţii pe care le-ar putea emite feluriţi înţelepţi ai lumii noastre de bâlci al deşertăciunilor, nu e lipsită de ironie amară. „iar ceea ce ne rezervă viitorul/ cum ar spune un funcţionar obosit/ care face pe înţeleptul/ sau ceea ce ne pregăteşte destinul/ cum ar spune un profesor universitar/ care niciodată n-a avut idei/ sau ce va da Domnul/ cum ar spune un popă de ţară/ fiind atent la greutatea portofelului tău/ sau in ce tren al vieţii/ m-am urcat să călătoresc/ cum ar spune maneliştii” (XV. Atunci am înţeles)
„Universul Mama” adună duioşiile şi durerile unui fiu la amintirea mamei pierdute, într-un limbaj poetic direct, încărcat de asprime şi adevăr, cu o mare putere de autenticitate.