„Universul Mama” de Vasile George Dâncu, sub lupa criticului Andrei Moldovan

Mai ţineţi minte sloganul de pe vremea Iuteîmpuşcatului: „Nici o masă fără peşte”? Cum să nu! Parafrazându-l acum, aş zice: „Nici o revistă de cultură fără bistriţeni!” Chiar aşa! Scriitori bistriţeni iau, pur şi simplu, cu asalt principalele reviste de cultură. De parcă ar fi dat strechea în ei, Doamne iartă-mă! În precedentul meu articol am amintit câteva reviste cu bistriţeni, cu accentul pe „Caiete Silvane”. Şi iată că a doua zi, îmi cade în mână „Tribuna” (nr. 321, 16-31 ianuarie 2016). Unde dau peste Andrei Moldovan, aflat şi el „În căutarea sentimentelor pierdute”. Treabă serioasă, mai ales că este vorba despre volumul de poezii, „Universul Mama” de Vasile George Dâncu, apărut recent (deşi în 2015) la Casa de Editură Max Blecher din Bistriţa. Cu o copertă de invidiat, mă grăbesc să adaug, realizată de tânăra plasticiană Ana Toma. Pa cât de simplă, pe atât de sugestivă. De profundă, vreau să zic.
Andrei Moldovan ne spune mai întâi cum că „opţiunea poetului pentru o temă atât de frecventă, de comună nu este una fără risc. Este un subiect care a dat literaturii capodopere, iar în sfera lor gravitaţională este uşor să te laşi prins, dar a dat şi cantităţi uriaşe de subliteratură, pentru că opţiunea pentru o temă majoră nu asigură neapărat şi izbânda literară a scrierii. Apoi, poetul alege forma unei pseudopovestiri, mult agreată de autorii de poeme în ultimele noastre decenii literare, atât de mult încât am putea spune că a devenit o reţetă a succesului literar, lucru care aproape că este un handicap literar când optezi deliberat pentru o astfel de formă.
Şi într-un caz, şi în celălalt, barierele ce şi le asumă cu naturaleţe V. G. Dâncu sunt depăşite fără efort printr-o modalitate care se realizează la fel de natural: reflexivitatea discursului. Aceasta este o calitate esenţială a limbajului poetic, fără de care ne-am situa dincolo de zidurile poeziei.”
Iată un poem emblematic pentru creaţia lirică a lui Vasile George Dâncu: „cu busuiocul primit de la tine/ sfărmat în buzunarul blugilor/ am plecat să cuceresc lumea/ dragă Mamă// mi-ai spus// o să răzbeşti/ că nu eşti tu/ mai prost ca tătă lumea// atunci n-am înţeles nimic din aceste vorbe/ voiam doar să fug de tine cât mai departe/ îmi plăcea plecarea/ dar când am trecut pe lângă părul din faţa casei/ bluza de trening mă ardea în spate/ geamantanul de carton devenise foarte greu/ şi lumea parcă se răsturnase/ pământul era deasupra mea/ şi cerul sub mine/ iar eu mă temeam să nu calc în gol// am fost pe rând/ elev ziler şantierist golan bătăuş roker/ beţiv boem gagicar învăţător student bibliotecar/ cinefil cafengiu ziarist soldat profesor manager/ familist tată editor// un singur lucru trebuia să învăţ/ Mamă/ din viaţa asta agitată – să mă întorc la timp/ nu am făcut-o/ şi tu ai murit// iată cum am ajuns/ mai prost/ ca tătă lumea” (VIII. Plecarea).
Ar fi multe de spus şi despre acest subiect, dar, înainte de a încheia, mai adăugăm doar atât: Demersul critic al lui Andrei Moldovan înseamnă (cred c-am mai spus-o şi-mi cer scuze c-o mai fac o dată): evaluare obiectivă, coerenţă demonstrativă, har stilistic. Şi, în final, „sentinţa”:
„Universul Mama, prin conferirea de valori artistice unui limbaj al comunicării directe de o mare simplitate, prin capacitatea de a înnoi mijloacele poetice în tratarea unei teme clasicizate încă de la apariţia ei, reprezintă o izbândă poetică de un contur inconfundabil.”
De necontestat!