Omilii la Muntele Athos

Firul Ariadnei în călătoria spre Muntele Athos este înfrângerea Minotaurului; fiinţa călătoare se despovărează de ispită. Muntele Athos nu mai e doar Visul, ci „lumina din lumină” , „Dumnezeul adevărat din Dumnezeu adevărat” . Astfel se poate rezuma – la o nouă lectură - jurnalul de călătorie la Muntele Athos al lui Nicolae Băciuţ, o carte de stări, scrisă la „cald”, sub patrafirul unde spovedania are linia de cursivitate şi de reverberaţie a experienţelor unice ; Muntele Sfânt din evaziunile gândului şi cel din realitate unindu-se, coexistând în numele unui timp al tămăduirilor.
În “Muntele Athos din Muntele Athos”, Nicolae Băciuţ filtrează locurile fără de egal, unicitatea spirituală a acestora ( se spune că este locul cel mai înalt de pe Pământ, pomenit de Homer în Iliada și invocat de Eschil în incipitul tragediei Agamemnon), în arderea unei iniţieri fundamentale, vegheate cu bună ştiinţă de inocenţa şi smerenia care duc spre un Munte Athos al eului ca spre o opera aperta; căci jurnalistul (pelerinul!) constată cu uimire că abia a reuşit să ridice vălul de pe Muntele Sfânt, că acesta are multe să-i spună, iar “eu am mai multe să-l întreb.”
Jurnalistul (pelerinul!) este poetul, mireanul, martorul, cu privilegiul de a avea la stânga şi la dreapta teologi al căror glas e diriguitor; cuvintele IPS Andrei au, pentru cel copleşit la Athos de cerul căzut pe pământ, netezimea braţului îndoit sub cap pentru starea de odihnă. Cu atât mai mult cu cât Nicolae Băciuț se află mereu la răscrucea neofitului: „Merg eu oare pe Muntele Athos ca un răzvrătit sau doar ca un nedumerit ?”
Jurnalulare curgere epică romanescă. Afli, in crescendo, cum în timpul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare începe istoria Athosului cu primele sale mănăstiri, Vatopedu şi Xeropotamu, care este punctul de plecare al monahismului în forma sa organizată, prin întemeierea în anul 963 a Mănăstirii Lavra de preacuviosul Atanasie Athonitul, cum de peste un mileniu republica monahală cu Careia şi Dafne, lucind de umbletul pelerinilor, cu uscăciunea pietrei, vegetaţia pitică dar şi roditoare, cu cele mai multe icoane făcătoare de minuni din lume şi cu cele mai multe moaşte ale sfinţilor, întruchipează dimensiunea interioară copleşitoare a ortodoxiei, redescoperirea iubirii aproapelui într-un timp al însingurării şi rătăcirilor cum este ziua noastră. Peisajul geografic şi cel spiritual este văzut de jurnalist (pelerin!) prin ochiul interior, scrutător. Un evantai al întrebărilor domină eul neabsolvit de răul lumii, dar căutător de izbăvire: Este biserica o fiinţă vie ? De ce femeile nu au voie să calce pe Muntele Athos ? Presiunea turistică evidentă pe Muntele Sfânt nu va ameninţa sensul esenţial ? Au fost înregistrate ratări ale ascezei de tip athonit ? Nu este periclitat mediul spiritual al Athosului tocmai prin reorientări ale Uniunii Europene? Există o teamă a zdruncinării ortodoxiei la Muntele Athos ? Întrebările vin din anvergura trăirilor, din colocviul interior ce le dă rezonanță, la fel din neliniştea celui ce caută sensul: „Cât poate reţine un jurnal din trăirea unei astfel de călătorii?”
Jurnalul individualizează, între superlative absolute, locul în care cuvântul românesc este cel mai aproape de Dumnezeu, Schitul Prodromul, numele marilor slujitori ai ortodoxiei la Muntele Sfânt, între care Părintele călugăr Iosif şi Părintele călugăr Dionisie de la Chilia Sf.Gheorghe din Colciu, tezaurele culturale, cum ar fi cele 17.000 de manuscrise de la Mănăstirea Vatopedu, documente care atestă rolul lui Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu în zidirea spirituală a Athosului. Nu sunt omise prefacerile zilei, imaginile postmoderne care amenință spaţiul sacru cu detalii lumeşti. De loc întâmplătoare relatareajurnalistului (pelerinului!) despre hotărârea de a îngenunchea şi săruta lespedea de piatră a Muntelui Sfânt, gest nelăsat în voia lui de zgomotul turistic din jur; cel răpitor de intimitate: „ Mi-am reprimat pornirea de a îngenunchea, pentru că aş fi părut ridicol şi nimeni n-ar fi înţeles raţiunea gestului meu.” Nu este singura undă de reprimare a autorului. Măreţia şi straneitatea locurilor îi dau celui ce le însumează în cuvânt mărturisitor, euharistic, punct de echilibru, dar și îndoieli metafizice, percepţii surprinzătoare ale vieţii şi rostului omului pe pământ, certitudini și incertitudini, până la reîntoarcerea în vastitatea Visului, acolo unde îşi cere drept de apel revelaţia: „Muntele Sfânt e mai mult decât Sfânt…”