Oratio funebris in laudem Sancti Iohannis Chrysostomi Cuvântare panegirică spre lauda Sf. Ioan Gură de Aur

Scurte preliminarii

Cuvântarea de față, alcătuită sub forma unui discurs panegiric, și revizuită ulterior pentru a fi publicată, aparține unui adept al Sf. Ioan Gură de Aur și a fost rostită imediat după ce vestea morții sfântului a ajuns la Constantinopol, locul de rostire fiind, probabil, Niceea sau Nicomidia. Ea premerge, în ordine cronologică, relatările istoricilor bisericești Socrates, Sozomen, Teodoret, sau dialogul episcopului Palladius cu diaconul Teodor despre viața și activitatea Sf. Ioan, și de aici decurge și importanța ei fundamentală pentru înțelegerea unor aspecte ale activității episcopale a lui Ioan în Constantinopol, ca și pentru înregistrarea evenimentelor din capitală care au însoțit depunerea lui sau care s-au derulat în paralel cu exilul și moartea acestuia. Cuvântarea funebră nu este sub niciun chip o „viață” a Sf. Ioan, ci este echivalentul unui discurs care ar fi trebuit să fie rostit la slujba de înmormântare a sfântului, prin urmare un discurs cu evidente trăsături de panegiric.

Despre autor se știe cu siguranță că a fost un adept al lui Ioan, că era destul de înzestrat cu abilități retorice și că, în discursul său, a încercat să-și imite maestrul prin folosirea stilului elevat și minunat pe care l-a avut și Ioan. Însă numele său și identitatea sa sunt dezbătute încă și dezbaterea n-a ajuns la un consens. Se înclină din ce în ce mai mult spre un anume Cosma, care este menționat într-o listă din secolul al X-lea ce cuprinde numele celor care au scris despre sfânt; acest Cosma, după cum se pare, fusese, într-adevăr, un apropiat al lui Ioan.

Oferim cititorilor interesați trei scurte fragmente din traducerea pe care o pregătim pentru a fi publicată în viitorul cât mai apropiat, precum și o modestă frază finală, în loc de încheiere.

Primul fragment, care este de la începutul acestei cuvântări, este emoționant tocmai prin tabloul pe care îl evocă: intrând în Împărăția lui Dumnezeu, Sf. Ioan este întâmpinat de drepții Vechiului Testament și de sfinții Noului Testament, fiecare revendicându-l pentru sine pe cel care este un buchet de virtuți și în care aceștia își recunosc propria lor virtute caracteristică:

„Pe cât de mare este, așadar, tristețea ce s-a lăsat peste adunarea noastră, pe atât de mare, cred eu, este plăcerea ce a cuprins corul sfinţilor, fiecare [dintre aceştia] primindu-l pe cel dorit. Abel este mângâiat, văzând un alt Abel înveșmântat în evlavie și, de aceea, expus invidiei şi doborât de mâna dreaptă a unui frate (Facere 4, 1-16); iar Avraam îl trage la sine pe cel iubitor de străini, aidoma lui (Facere 18, 1-10); la rândul său, şi Isaac îl trage la sine pe cel chibzuit; Iacov îl strigă pe cel liniștit (Facere 25, 27) și pe cel care, în viaţa lui, s-a exersat prin tot felul de grele încercări; Iosif îl cuprinde în braţe pe cel legat şi vândut de fraţii [săi], şi care a îndurat nebunia egiptenilor (Facere 37, 12-36; 39, 7-23). Moise îl are pe cel care i-a egalat râvna și care este mai blând decât toţi oamenii (Numeri 12, 3), pe cel scund la trup, însă robust prin măreţia firii; iar Aaron vede un arhiereu care-şi înduplecă poporul să rămână calm, nelăsându-se convins să păcătuiască împreună cu ei[1]. Însă nici fericitul Iov nu-i oferă altuia locul de lângă el în corul [drepților], ci doar acestui drept (Iov 1, 6-12); căci recunoaşte în el acele lupte pe care amândoi le-au dus împotriva diavolului şi [din care] au ieșit biruitori, dobândind aceeași proclamare publică [a victoriei] din partea Stăpânului. David intră şi el în horă împreună cu păstorul cel bun, care zi şi noapte a pus pe fugă fiarele sălbatice, [păzindu-şi] turma cea raţională (I Regi 16, 11. 19; 17, 34-37). Îl priveşte cu drag şi Ilie pe discipolul [său], care multă vreme a ținut piept luptei Izabelei împotriva lui Dumnezeu[2] (III Regi 18-21); Elisei îl îmbrățișează pe un al doilea Ilie, care nu a înviat trupuri moarte, însă a readus la viaţa în Hristos, prin învăţătura cuvântului [său] şi a vieţii [sale], sufletele oamenilor, [suflete] moarte din cauza păcatelor. [Ioan] Botezătorul îl contemplă pe omonimul său, Petru [îl contemplă] pe stâlpul Bisericii (Matei 16, 18; Galateni 2, 9); Pavel l-a primit şi el pe cel de un caracter asemenea, pe cel ce a fost slab pentru slăbiciunile altora (1 Cor. 9, 22), pe cel ce a ars din pricina smintelilor fraților, pe cel ce a purtat în sufletul său grija bisericilor din [întreaga] lume (2 Cor. 11, 28-29), pe cel ce murea mereu, fără să fi gustat vreodată moartea (2 Cor. 6, 9). L-a primit şi corul martirilor pe cel împreună-luptător şi împreună-încununat cu ei. Şi, ca să nu mai lungesc vorba, toţi îl au pe cel al lor”.

 Începutul vieții de sfințenie a Sf. Ioan Gură de Aur se aliniază pe două coordonate: asceza trupului și învățarea pe de rost a Sfintei Scripturi. E o perioadă de exerciții ascetice severe și de însușire a cuvintelor revelate din Scripturi, perioadă ce corespunde cu etapa sa monahală:

„După ce a intrat în viaţa minunată a monahilor[3] – iar a face acest lucru este la fel cu a părăsi pământul şi a alerga spre cer; să nu-mi pomenești de cei care tranzacţionează această vocaţie, nici nu încerca să discreditezi acest lucru care atinge bolţile cereşti din cauza unora, puţini, care îşi asumă doar aparenţa [monahismului], nu şi lucrul [în sine], şi transformă mijlocul [de a dobândi] viaţa veşnică într-un prilej pentru comerţ, ci observă modul însuşi de vieţuire [a monahilor] şi vei vedea cum acesta concură, într-o măsură foarte mare, cu vieţuirea îngerească. Căci şi în privința raiului, [oare] vom ponegri și vom urî [acest loc] din pricina păcatului lui Adam din rai? Dimpotrivă, considerăm că este lipsit de pietate chiar a spune [aceasta]: aruncând vina asupra Evei, cea amăgită [de şarpe], şi asupra celui care a fost înduplecat de ea, noi ne vom minuna de [acest] loc şi vom cere Stăpânului celui bun şi iubitor de oameni îndreptățirea de a intra din nou în el[4] – după ce a intrat, aşadar, în acea viaţă liniştită şi suprapământească, învăţând, sau mai bine spus, cunoscând din experienţă că trupul aflat într-o condiţie excelentă devine dușman al ascezei sufletului, s-a dezlănţuit imediat atât de mult împotriva trupului, încât după aceea n-a mai trebuit să se gândească deloc la războiul împotriva acestuia. Căci tăind săltările acestuia prin stăpânire de sine și abstinenţă şi făcându-l supus, și-a ușurat foarte mult alergarea sufletului spre cer. Apoi, ca şi cum ar fi ancorat într-un port, şi-a concentrat toată râvna pe citirea şi cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi, înţelegând cu mintea că ar fi un lucru dintre cele mai absurde ca tinerii să-şi risipească o atât de mare energie pe operele zadarnice ale poeţilor, ale retorilor şi ale filozofilor, care nu au ca rezultat decât volubilitatea limbii, zăpăcirea celor care se îndreaptă spre viaţa veşnică cu privire la cele ce au fost spuse de Duhul Sfânt şi înduplecarea acestora să închidă Scripturile, şi-a depozitat în suflet toate cărţile Scripturii, până la ultima silabă, ca şi cum memoria celor spuse [în Scripturi] ar sta mai degrabă în suflet decât în literele scrise pe hârtie, cu cerneală (2 Ioan 12, 1)”.

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de Ioan – o constantă mereu constatată și niciodată contestată – este afirmată spre finalul cuvântării, într-un paragraf care culminează cu o rostire a lui Dumnezeu Însuși, Cel Care Își justifică îngăduința pe care a avut-o pentru „relele” abătute asupra sfântului:

„Dacă mi-aș propune să înșir relele săvârșite de acești oameni, povestea mea ar urma să consume nu numai ziua prezentă, ci și nenumărate alte zile. Totuși, pentru azi v-am promis să depozitez în urechile voastre viața nevinovată și nepătată a părintelui [nostru]. De ce, dar, m-a condus cuvântarea spre aceste lucruri? Pentru că din acestea, o, prieteni, am țesut cel mai măreț encomion și am împletit o cunună acestui drept. În ce fel? Fiindcă, lansându-se asupra lui tot felul de atacuri, blasfemii, insulte, calomnii, înșelări și conspirații inventate de oameni, conlucrând autoritatea ierarhică și imperială [pentru aceasta], și fiecare dintre ele folosindu-se de tot feluri de născociri, și toată lumea fiind zguduită, nefiind nicio ureche sau limbă care să nu guste lucrarea îndreptată împotriva dreptului, și când depunerea [lui Ioan] fusese anunțată public și provocase incendii, și când toți, conducători și supuși laolaltă – poporul și clericii și împărații înșiși și comandanții militari și soldații toți – când toți aceștia se străduiau din toate puterile să arunce cu insulte asupra lui Ioan, el însuși, șezând și tăcând, s-a desfătat de bucuria pe care o aduce victoria, de vreme ce niciunul nu a fost în stare să-l vădească de păcat. Încât eu cred că Stăpânul a stat continuu alături de el în mijlocul nenorocirilor care s-au abătut asupra lui, zicând: „Crezi că m-aș interesa de tine, [dacă n-aș vrea] să te vădești om drept?”

Privită în ansamblul său, această cuvântare funebră țese lauda Sf. Ioan Gură de Aur printre lacrimi, lacrimi vărsate de cei care l-au iubit și care tocmai aflaseră de moartea sa. În lipsa unei ceremonii funerare potrivite unui om de o asemenea anvergură spirituală, ioaniții (adică adepții lui Ioan) s-au consolat cu acest encomion care le rememora, într-o formă literară, faptele și cuvintele păstorului lor, fapte și cuvinte care s-au aflat întotdeauna în perfectă congruență și consonanță, dând portretul ideal al unui slujitor consacrat al lui Hristos. Divorțul între cuvânt și faptă, între ceea ce spune și ceea ce face un sacerdot al Domnului, nu era de conceput pentru Sf. Ioan, însă în istoria Bisericii a fost constatat de atât de multe ori, încât, cel puțin la noi, a apărut dictonul – horribile dictu! – „Să faci ce spune popa, nu ce face popa!” Pentru Sf. Ioan, ca și pentru mulți alți slujitori vrednici, a existat și va exista doar o singură exprimare validă a acestui dicton: „Să faci ce zice popa, pentru că el și face cel dintâi ceea ce zice!”

Traducere din limba greacă veche și note de Adrian PODARU