Părintele Alin Cîndea: Oglinda iubirii divine

Credința creștină ne învață că Dumnezeu, deși inaccesibil simțurilor și înțelegerii noastre limitate, a ales să împărtășească pe deplin condiția umană prin Isus din Nazaret. De când El a străbătut drumurile Galileii, Iudeii și Samariei, vestind Împărăția lui Dumnezeu, știm că relația cu Creatorul nostru nu este o simplă idee abstractă, ci o realitate concretă, trăită prin iubire și slujire.

Această iubire nu rămâne teorie, ci devine vizibilă în relațiile noastre cu ceilalți. Sfântul Ioan subliniază acest adevăr fundamental: „Dacă cineva spune: ‘Îl iubesc pe Dumnezeu’, dar îl urăște pe fratele său, este un mincinos. Căci cine nu-l iubește pe fratele său, pe care îl vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu-L vede” (1 In 4, 20). Așadar, Dumnezeu se face prezent în lume prin iubirea concretă pe care o oferim aproapelui.

Sfânta Tereza de Avila exprimă acest adevăr cu o forță impresionantă: „Cristos nu are alt trup pe pământ decât al tău, nu are alte mâini decât ale tale, nu are alte picioare decât ale tale. Ochii tăi sunt aceia prin care Cristos privește această lume cu milă. Picioarele tale sunt cele cu care Cristos merge să facă bine. Mâinile tale sunt cele prin care El binecuvântează acum lumea.” Astfel, orice gest de bunătate devine o reflectare a iubirii divine și o mărturie a prezenței lui Dumnezeu între oameni.

Scena Judecății de Apoi, descrisă în Evanghelia după Matei, ne arată că valoarea vieții noastre nu este măsurată prin succese lumești, ci prin felul în care i-am slujit pe cei mai mici dintre frații noștri. Cuvintele lui Cristos sunt fără echivoc: „Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei cei mai mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt 25, 40). Aceasta nu este doar o poruncă morală, ci o realitate spirituală profundă: Dumnezeu se identifică cu cel suferind, cu cel sărac, cu cel abandonat.

Nu orice act de solidaritate este, în sine, un gest de credință, dar fiecare faptă bună poartă în ea o rază din lumina lui Dumnezeu. Binele făcut aproapelui – fie el mic sau mare – este o mărturie tăcută, dar puternică, a iubirii divine care transformă lumea din interior. Chiar dacă această realitate poate rămâne ascunsă pentru ochii omenești, ea nu încetează să existe și să rodească în inimile celor care primesc iubirea lui Dumnezeu.

Îi mulțumim Domnului pentru darul credinței, speranței și iubirii și Îl rugăm să ne dea harul de a fi instrumentele Sale, aducând alinare celor care suferă și transformând iubirea Sa într-o prezență concretă în viața lumii.
Extraordinar în credința creștină este tocmai acest paradox: deși Dumnezeu ne depășește în orice fel, ne-a ales să fim chipul Său în lume. Purtăm în noi amprenta Lui și suntem chemați la comuniune cu Cel veșnic și infinit. Nu doar să-L căutăm, ci să ne regăsim în El, iar prin iubirea față de aproapele să devenim oglinda prezenței Sale vii.