Preotul Alin Cîndea: Rănile care ne vindecă

În a doua Duminică a Paștelui, Evanghelia ne pune înainte figura Apostolului Toma, căruia tradiția răsăriteană îi dedică întreaga sărbătoare, numind această zi „Duminica lui Toma”. Sfântul Ioan Paul al II-lea, în inspirația sa profetică, a voit însă să înrădăcineze în această zi și sărbătoarea Divinei Milostiviri, dezvăluindu-ne o legătură profundă: aceea dintre slăbiciunea omenească și revărsarea fără margini a iubirii lui Dumnezeu.

Apostolul Toma nu este doar figura scepticului empiric, ci chipul nostru, al tuturor celor care dorim să atingem, să vedem, să înțelegem pe deplin. „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20,29), spune Isus, și în această binecuvântare suntem cuprinși noi, toți cei care păstrăm credința în vălul fragil al vieții cotidiene.

Drumul lui Toma, însă, nu se oprește la simpla vedere, iar îndrăzneala sa de a cere dovada nu-l conduce la condamnare, ci la revelație. Prin gestul său, pătrunde în însuși misterul inimii lui Dumnezeu: rănile nu sunt doar semne ale suferinței trecute, ci izvoare vii ale milostivirii.

Teologul francez Henri de Lubac observa că „rănile lui Cristos sunt sacramentele iubirii Sale; fiecare străpungere devine un portal către infinit.” Atingerea lui Toma de coasta străpunsă devine astfel o veritabilă teofanie: nu doar că atinge carne vie, ci atinge iubirea întrupată.

La scurt timp după moartea lui Isus, Toma și ceilalți apostoli erau un grup de oameni zdrobiți de frică și deziluzie. Răstignirea îi aruncase în derută, iar chemarea care altădată îi fascinase părea acum zadarnică. Însă întâlnirea cu Cristos Înviat îi transformă radical.

Cum a fost posibilă această trecere de la lașitate la eroism?

Jean Daniélou, într-una dintre reflecțiile sale despre Înviere, afirmă cu o luciditate tulburătoare: „Apostolii nu au devenit martori ai Învierii pentru că au primit o demonstrație, ci pentru că au fost atinși de o prezență vie care i-a recreat din interior.”

Isus nu le cere o demonstrație a curajului lor. Le oferă, mai întâi, pacea: „Pace vouă!” (Ioan 20,19). Le arată rănile – semnul iubirii care nu a fost înfrântă nici de moarte. Această experiență, această întâlnire cu Milostivirea Înviată, îi transfigurează.

Răspunsul lor în fața Învierii nu este triumfalismul, ci adorația umilă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20,28). Această mărturisire, cea mai înaltă din toate Evangheliile, iese de pe buzele celui care s-a îndoit. Și devine actul fondator al noii Biserici – Biserica celor care cred fără să vadă, care iubesc fără să fi atins, care se dăruiesc fără garanții umane.

În rănile lui Cristos, Toma și frații săi descoperă un adevăr mai profund decât certitudinea empirică: iubirea este mai tare decât moartea. Milostivirea este mai adâncă decât păcatul. Credința este mai luminoasă decât orice întuneric.

Acolo unde domnea frica, răsare încrederea. Acolo unde îndoiala paraliza, se naște misiunea. Apostolii devin nu doar vestitori, ci martiri, mărturisind Învierea până la capătul lumii.

Fiecare apostol va pleca, asemenea lui Toma, până la marginile lumii cunoscute – de la Roma până în India – vestind Învierea nu ca o teorie, ci ca o experiență personală a unei iubiri care a învins moartea. Această forță nu vine din ei, ci din acea coastă deschisă, din acel izvor nesecat al Milostivirii.

Astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este chemată să trăiască misterul lui Toma: să atingă rănile lumii și să vestească Învierea printr-o credință plină de milostivire.