Părintele Radu Roșu: Efectele Codependenței asupra rolurilor jucate în familie

Relaţiile interpersonale menţionate anterior sunt numai o schiţă vagă a imaginii reale. Psihologii au ajuns să identifice anumite stereotipuri comportamentale sau roluri pe care oamenii şi le asumă în cadrul familiei. Până la un punct, rolurile – eroul, ţapul ispăşitor, copilul uitat, mascota, complicele – apar în orice familie. În cazul persoanelor provenite din familii cu probleme, rolul interpretat devine un mecanism de supravieţuire, un mijloc de a se descurca în viaţă cu un minimum de suferinţă.

Rolurile se transformă în modele inconştiente şi rigide de comportament, uşor de identificat de cei din afara familiei, invizibile însă pentru membrii acesteia. Rolurile au fost mai întâi identificate în familiile de alcoolici. De atunci, s-a stabilit prezenţa lor în aproape toate celelalte tipuri de familii cu probleme.

Deoarece persoanele codependente modifică inconştient aceste roluri, ele apar şi în relaţiile adultului. Dacă rolurile funcţionaseră satisfăcător ca mecanisme de supravieţuire în familia de provenienţă, ele nu mai sunt eficiente la maturitate, când toate relaţiile interpersonale se schimbă. Dacă rolurile nu sunt modificate, ele pot distruge fericirea şi legătura cu Dumnezeu a persoanelor codependente.

Care sunt aceste roluri? Copilul şi-le asumă foarte repede. Haideţi să vedem unul dintre ele:

Eroul

Eroul este descurcăreţul, „meşterul repară-tot“. Eroul ajută ca familia cu probleme să meargă înainte şi preia hăţurile atunci când părinţii nu mai sunt în stare să o facă. Eroul se ocupă de rufele murdare, găteşte mâncarea, are grijă de fraţii mai mici, chiar hrăneşte un părinte handicapat sau bolnav (e şi cazul în care copilul-erou are grijă de un părinte alcoolic).

Fie că primeşte sau nu laude şi sprijin din partea familiei lui, în ochii lumii, el este copilul de încredere, matur, conştient şi capabil. Eroul este de obicei, dar nu întotdeauna, copilul mai mare. Băiat sau fată, eroul primeşte adesea cele mai mari note la şcoală sau / şi excelează în sport. Parţial, el a substituit relaţiei părinte / copil o legătură profesor / elev.

Eroul nu poate rezolva problemele mamei sau ale tatălui, nu poate să-i facă fericiţi, dar faptul că îl mulţumeşte pe profesor picură câţiva stropi în rezervorul lui de iubire. Profesorul citeşte lucrarea aproape perfectă şi-l acoperă pe elev cu laude. Onoarea şi prestigiul său cresc. Citatul din Evanghelii „Bine, rob bun şi credincios“ este stimulentul său cel mai puternic.

Ţapul ispăşitor  

Ţapul ispăşitor este oaia neagră a familiei. Indiferent ce vorbe dulci aude de pe buzele părinţilor lui, el ştie în adâncul sufletului că e nedorit în casă. Probabil că nu poate şă-şi articuleze suferinţa, dar rezervorul lui de iubire rămâne cu desăvârşire gol. Cineva este cu siguranţă de vină, şi copiii, dacă vă reamintiţi, sunt imediat gata să atribuie orice anomalie a universului propriei lor greşeli. Ţapul ispăşitor merită să fie pedepsit pentru dezordinea pe care o face.

Pe de altă parte, atunci când îşi asumă vina, i se acordă şi atenţie. Întrebaţi orice celebritate, va spune că „mai bine presă proastă decât nici un fel de presă”.

Actorul James Dean a jucat roluri care întruchipează arhetipul ţapului ispăşitor. În filmul clasic al anilor cincizeci, „La răsărit de Eden”, el este fiul turbulent şi nonconformist. Orice lucru bun pe care încearcă să-l facă este interpretat greşit; fiul cel rău este pus în antiteză cu fiul cel bun, care se poartă „impecabil“.

Iarăşi, în „Rebel fără Cauză”, spiritul liber cu atitudini nonconformiste este văzut ca un delincvent juvenil de adulţii egoişti, insensibili şi puritani. În ambele filme, personajul este prezentat, în esenţă, ca un suflet neînţeles, dar nu lipsit de farmec. Imaginea nu e departe de realitate.

Mascota

Mascota, deşi tot o oaie neagră, e bine văzută, fiind clovnul familiei. E remarcată pentru că atrage atenţia asupra sa. Probleme? Risipeşte-le cu un zâmbet. Durere? Râzi pe seama ei. Amuză, adu zâmbete pe buzele tuturor, arată un chip fericit. Mascota se află acolo pentru a te face să uiţi (şi a uita ea însăşi) pentru câteva clipe că viaţa doare îngrozitor.

Adesea micuţul surâzător, care face tensiunea suportabilă cu umorul lui zănatec, este mult mai trist pe dinăuntru ca oricare alt membru al familiei.

Cât de faimos este clovnul trist! În operă avem „Paiaţa”. În balet există Petruşca. Unul din cei mai nefericiţi actori din vremurile de început ale televiziunii a fost Morton Downey. Astăzi, Morton Downey junior vorbeşte deschis despre propria lui codependenţă. Abuzul de alcool sau substanţe chimice şi divorţul sunt foarte frecvent întâlnite la actorii de comedie şi-i afectează pe o bună parte dintre ei.

Copilul uitat

Copilul uitat, singuraticul retras, ar fi un personaj potrivit într-un western clasic sau un roman de dragoste. Dacă eroul iese în evidenţă excelând, mascota prostindu-se, iar ţapul ispăşitor intrând veşnic în bucluc, acest copil este pur şi simplu invizibil. El pare că nu există. Copila stă singură în camera ei sau se joacă în garaj. Nu spune nimic, nu iese cu nimic în evidenţă, probabil îi place să citească în linişte. Copilul uitat este drăguţ. E consecvent, şi se încăpăţânează să fie drăguţ, insuportabil de drăguţ.

Bine, poate că nu-i prea amuzant să ai un ţap ispăşitor în familie, dar celelalte personaje nu sunt normale? Ce poate fi rău în cazul unui copil care ia numai zece sau al unei fetiţe drăgălaşe, şi chiar în cazul unui mic clovn, la urma urmei? Problema nu este modelul de comportament în sine, ci lipsa de personalitate.

Dacă cei care manifestă aceste comportamente ar fi reprezentaţi sub forma unor cercuri, ele ar fi în cel mai bun caz formate din linii punctate. Ceea ce le lipseşte este un sentiment al identităţii de sine, personalitatea în esenţă. Ei nu prea ştiu cu adevărat ce vor de la viaţă. Şi, în adâncul sufletului lor, aceşti copii (sau adulţi) încântători şi plăcuţi, sunt extrem de nefericiţi. Şi, pe măsură ce îmbătrânesc, nefericirea lor nu scade.

Rolurile eroului, mascotei, ţapului ispăşitor şi al copilului uitat trec de la o persoană la alta, pe măsură ce se modifică situaţia din familie. În cazul copiilor unici, aceştia pot să-şi asume diferite roluri în momente diferite.

Este și exemplul Louise, o tânără anorexică trimisă la o clinică de îndrumătoarea ei, care juca două roluri. A fost eroină la şcoală şi totodată veghea ca familia ei să nu se destrame. Când a plecat la şcoala de asistente medicale, a devenit ţap ispăşitor, mama ei reproşându-i că şi-a abandonat datoria principală faţă de familie.

Prețuiți viața, și alegeți să nu vă pierdeți!

Preot și consilier pentru tratarea adicțiilor Radu Liviu Roșu!