Părintele Vasile Beni: Mama și tata, două cuvinte care ne sunt dragi! În orice limbă le-am auzi şi le-am rosti, ne întorc în casa părintească!

Două cuvinte ne sunt dragi  pe care în orice limbă le-am auzi şi le-am rosti ne întorc în casa părintească și acestea  sunt mama şi tata

       Textul Evangheliei la Duminica a 30-a după Rusalii:,,În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: «Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta». Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu” (Ev. Luca 18, 18-27.)

                  Dragii și bunii noştri credincioşi!

            Mitropolitul de vrednică pomenire Antonie al Ardealului mărturisește într-una din predicile sale, că atunci când era profesor la seminarul monahal de la Mănăstirea Slatina (jud. Suceava), prin anii 1950-1953, când încă nu se întețise prigoana comunistă mănăstirilor, a adresat elevilor următoarea întrebare: ”Dacă ar învia un mort și ar spune așa: „Vă dau voie sămi puneți o singură întrebare, una nu două, fiindcă numai la una pot să vă dau un răspuns, ce întrebare i-ați pune?” A doua zi, elevii au venit cu diferite întrebări. Unii au spus că l-ar întreba despre cum este Dumnezeu, cum conduce lumea, cum judecă, cum iartă etc. Alții altfel de întrebări. Au fost unii care au propus întrebări naive, înguste, neesențiale. Cei mai mulți au spus, însă că l-ar întreba: Ce să fac? Ce mă sfătuiești să fac pentru a viețui liniștit aici, dar și dincolo, în așa fel încât să nu-mi pară rău c-am trăit, dar nici că am murit”? Am început cu această evocare, pentru că ea conține întrebarea esențială din Evanghelia de astăzi: ,,Ce să fac?” iar unul dintre cele mai mari și importante evenimente din Vechiul Testament a fost darea de către Dumnezeu lui Moise a celor zece porunci, care ne învaţă cum trebuie să ne comportăm faţă de Bunul Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele pentru a dobândi viaţa veşnică.

    Printre miliardele de oameni care trăiesc în această lume, există doi oameni din a căror carne şi suflet ne desprindem şi noi.

      Două cuvinte ne sunt dragi şi pe care în orice limbă le-am auzi şi le-am rosti. Acestea sunt mama şi tata. Aceste cuvinte le găsim pe buzele tuturor, de la pruncii în ai căror gângurit mama şi tata sunt primele închegări de silabe, până la cei vârstnici dintre noi.

     Mama şi tata sunt cuvinte de circulaţie universală pentru că ele sunt înţelese fără tălmaci pentru că au acelaşi bogat conţinut de dragoste fierbinte, de bunătate, dăruire şi jertfelnicie.

     Cred că nu mai există nicăieri doi oameni ca părinţii noştri, ei sunt unici.  Pentru că părinţii noştri rămân părinţii noştri indiferent de evoluţia noastră socială şi intelectuală sau materială. Sunt cei care ne nasc din punct de vedere trupesc, dar şi sufletesc.

      Nicio limbă omenească nu poate să spună despre jertfele pe care le fac părinții pentru copiii lor, aşa cum Ana Blandiana zice: ,,Părinţii fac totul oricând pentru noi/ Ne nasc, ne cresc mai mari decât ei /Rămân apoi cu discreţie în urmă/ Şi nu ne deranjează de obicei”.

       Părinţii sunt dragoste, pentru că din potirul inimii lor revarsă dragoste tuturor celor din casă; sunt jertfă pentru că pe altarul familiei se jertfesc de dimineaţa până seara; sunt grijă, bunătate sau iertare, sau cu poetul putem să zicem „Părinții ne sunt îngeri/ În marea de plângeri /Ne sunt stele în abis /Că viaţa e umbră şi vis”.

   În mintea multora dintre noi stăruie până la vârste mai înaintate chipul drag al părinţilor, zbuciumul, alergările, nopţile nedormite, întotdeauna fiind alături de copiii lor.

         Ce ar trebui să facă copiii pentru părinţi? În primul rând, de a-i iubi, adică a le dori şi a face tot binele ce ne este cu putință; a asculta de ei pentru că ne iubesc cu adevărat; a căuta să nu-i supărăm chiar şi atunci când nu le urmăm poveţele, pentru că ei o fac cu cele mai bune intenţii şi cu gândul la binele nostru; a-i ajuta la nevoie şi în special la bătrâneţe; a nu-i batjocori pentru că este păcat, strigător la cer; a ne ruga pentru ei, lucru pe care trebuie să-l facem și după ce au plecat din lumea aceasta, dar şi îngrijindu-le cu dragoste mormintele.

   Cred că niciunul dintre noi nu suntem cu conştiinţa împăcată de felul cum ne-am purtat sau ne purtăm faţă de părintii noştri. Pentru că ei aşteaptă să le deschidem uşa casei şi să-i vizităm, dar noi de multe ori zicem că n-avem vreme, dar, atenţie! Va veni o vreme când vom vrea să mergem si n-o să mai avem la cine şi atunci va fi prea târziu.

          Sfânta Scriptură ne învaţă cum să ne cinstim părinţii, dar ne spune şi ce pedeapsă ar trebui să primească cei ce nu-şi cinstesc părinţii Regele Solomon, în pildele sale, ne dă îndemnul: „Păzeşte povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnurile maicii tale” (pilde 6,20). Sfântul Apostol Pavel ne spune şi el: ,,Copii, ascultaţi întru Domnul de părinţii voştri, căci aşa este drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, aceasta este cea dintâi poruncă, urmată de făgăduinţă, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ. (Efeseni 6,1-3)            

       Să nu uităm dragii mei că, indiferent de vârsta pe care o avem fiecare, rămânem copii în sufletul nostru, de aceea Adrian Păunescu spunea:                                                     

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând                                                      

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,                                                 

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!.

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor..
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,.
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga..


Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Vă doresc să fiți binecuvântați, să nu uităm ca sus să avem inimile și „Cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe părinţi”. Amin.

Pr. Vasile Beni